INTERVIU | Dr. Gabriel Diaconu, medic psihiatru: În psihiatrie ori psihologie îți trebuie abilitatea de-a empatiza constructiv cu pacientul din partea ta

Deși a fost o bună perioadă de timp convins că va alege neurologia, Dr. Gabriel Diaconu își amintește că a optat pentru psihiatrie în mod impulsiv, fiind profund atras de poveștile de viață ale oamenilor. Însă de atunci a știut că aceasta este menirea sa, spatiul său de confort și provocarea personală, ajungând să înțeleagă desăvârșirea pe care o oferă medicului experiența cu omul care-i pune în mâini viața, boala, suferința.

Având parte de formări în străinătate în comportament și psiho-traumă, Dr. Diaconu este de părere că școala românească de psihiatrie nu a reușit încă să genereze o matrice de supra-specializare, lipsindu-i în special nucleul de formare academică. De asemenea, acesta atrage atenția că patologia psihiatrică este responsabilă cu sindroame algice cronice de aproape 50% din cheltuielile majore de sănătate din sistem, însă continua să rămână cenușăreasa medicinei.

În calitate de director medical al unui centru de psihiatrie și psihoterapie, medicul subliniază că se bazează pe autoritatea orizontală și pe munca în echipă, scopul său fiind acela de a le asigura ariergarda, de a-i ajuta sau de a le face viața mai ușoară. În final, recunoaște că nu ar schimba nimic din cariera sa profesională, pe care o privește ca parte din cea mai frumoasă aventură pe care o putea avea.

Ce anume v-a îndreptat către profesia de medic? Dar către specializarea de psihiatrie?

Decizia de a da la Facultatea de Medicină are de-a face cu două incidente. Un prieten de al meu din liceu s-a despărțit de prietenă și, din bravură, și-a cumpărat alcool, l-a băut cu sete și – drept urmare – s-a îmbătat. M-a sunat pe mine foarte deprimat, avea niște gânduri nu tocmai curate. M-am dus la el, am sunat alt prieten (care urma să dea la Medicină) și, împreună, am avut grijă de el toată după-amiaza. Pe seară, când și-a revenit, l-am condus înapoi acasă. A urmat al doilea incident, în care maică-sa m-a acuzat că i-am îmbătat băiatul. Mi-am adus aminte cu morala bancului cu șoricelul și vaca: dacă tot te bagi în rahat, bagă-te până la capăt.

Psihiatria am ales-o impulsiv. Încă din anul IV de facultate eram mai degrabă interesat de poveștile de viață ale oamenilor, care îmi părea că pun o amprentă anume pe felul în care își descriu, și trăiesc, bolile. Mi-am făcut lucrarea de licență la catedra profesorului meu de neurologie, dr. Ovidiu Băjenaru. Domnia sa, știindu-mi apetitul pentru povești, dar și pentru unele boli neuro-degenerative, m-a încurajat să mă uit mai atent la problemele non-motorii ale bolnavilor de Parkinson. 

La rezidențiat, când mi-a venit rândul, eram convins că am să aleg neurologie. Gura mea, mintea mea, sufletul meu probabil, aveau altceva de gând cu mine. Astfel că am rostit răspicat ”psihiatrie București”

Citește și: INTERVIU | Dr. Brindusa Caval, medic psihiatru: Fiecare om are o lumina ascunsa undeva in adancul lui

Este important pentru un psihiatru să aibă o anumită specializare? Cât de bine pregătit este sistemul medical românesc pentru supraspecializarea medicilor, din punctul dvs. de vedere?

Supra-specializările în psihiatrie sunt puține, și încă legate ca petalele de nucleul central. Cred că fiecare psihiatru trebuie să-și caute menirea, spațiul de confort, dar și provocarea personală. Formarea mea personală peste ocean în comportament și psiho-traumă avea de-a face cu felul în care sistemul de sănătate canadian gândise că e nevoie de unii ”profesioniști de sănătate mintală” care să fie supra-calificăți în aceste domenii. Asta pentru că, în țara respectivă, chiar existau politici de sănătate publică în ce privește și pe cea mintală. Nu e cazul – încă – al României. 

Noi avem, în România, psihiatri supra-specializați în demențe, unii care sunt supra-formați în adictologie și toxicomanii, mai sunt câțiva care sunt foarte buni în ce privește tratamentul psihozelor acute la debut (ceea ce se cheamă FEP – prim episod de psihoză). Dar școala românească de psihiatrie încă n-a generat o matrice de supra-specializare. Îndeosebi pentru că lipsește nucleul de formare academică. 

Sunteti și director medical al unui centru de psihiatrie și psihoterapie. Care sunt principiile după care vă ghidați în coordonarea echipei dvs.?

Când am devenit director medical era un moment de cumpănă pentru clinică. Din echipa care eram când eu am intrat în practică psihiatrică, aproape jumătate plecaseră la alt centru. Era o chestiune de supraviețuire: ori mergem înainte, ori o luăm fiecare pe drumul lui. În plus, oamenii erau foarte vocali cât privește viziunea ”lor” despre încotro ar trebui să o ia clinica. Eu mi-am luat cel mai mic scaun pe care l-am găsit în încăpere și i-am ascultat atent pe fiecare. Asta am făcut și atunci, asta fac și în prezent. 

Vechea clinică însemna 9 colaboratori și vreo 5 cabinete. În prezent suntem aproape 50 de colaboratori și peste 10 cabinete. Vremurile s-au schimbat. Fiind deja mult mai mulți, e important să ai ”cercuri” de responsabilitate. Colegii mei au practici mature. Noi cultivăm autoritatea orizontală și munca în echipă. 

Rostul meu ca director nu este să-i conduc pe ei. Rostul meu e să le asigur ariegarda, sau – acolo unde îmi cer să pun umărul – să le fac, profesional, viața mai ușoară. Deocamdată funcționează foarte bine. 

În timpul pandemiei a crescut numărul problemelor psihice al pacienților. Care sunt principalele provocări în acest sens?

Provocările sunt multe, și unele apar din senin. De departe cea mai mare, în primul an de pandemie COVID, era că vedeam cazuri care fie erau acute, fie severe, fie amândouă. Și asta pentru că accesul în spitalele de psihiatrie era în bună măsură îngreunat. Apoi a fost partea de telemuncă, un domeniu nou pentru psihiatrie și psihologie, cu reperele ei noi, dar și cu potențialele ei avantaje. Am învățat mult, și am și dat peste obstacole nebănuite. Din fericire, profilul de coordonare în Clinică a fost unul de schimb rapid de cunoaștere, astfel că am învățat de la colegii care și înainte făceau tele-terapie sau tele-consultații. 

Mai recent, provocările au de-a face cu încărcarea cazuistică predilect post-traumatică, în relație directă sau indirectă cu infecția COVID. Poveștile sunt pe cât de asemănătoare, pe atât de grele. Toți resimțim niveluri diferite de burn-out. Am pus în practică mai multe strategii încât să păstrăm reziliența grupului, să ținem ”aproape” ca o mare familie. 

Citește și: INTERVIU | Dr. Andreea Popa, medic specialist psihiatrie pediatrica: In psihiatrie am gasit o modalitate prin care sa le pot fi alaturi oamenilor si sa ii ajut cu suferinta lor

Cât de importantă a devenit sănătatea mentală a medicilor în acest context? Ce impact a ajuns să aibă sindromul de burn-out în prezent?

Sănătatea mentală a medicilor n-a devenit importantă. Ea a fost dintotdeauna importantă. Ce-a devenit, însă, urgent, este să îi asistăm pe unii care sunt pe buza colapsului. Am realizat, foarte repede, că fiecare om e foarte important și nu ne permitem să-l pierdem sau să-l lăsăm să decadă. Compania ”mamă”, rețeaua medicală din care fac parte, avea și înainte programe de identificare precoce a burnout-ului. Mai mult, faptul că ”ne știm” a permis multor colegi, la nevoie, să stea de vorbă cu un psiholog sau un psihiatru pe toată perioada pandemică. 

Chiar și așa, unele momente au fost, sau sunt, foarte tensionate. Și asta are de-a face cu greutățile de zi cu zi dar și cu faptul că, deja, suntem de mai bine de 21 de luni în condiții neobișnuite de muncă, de practică. 

Cum credeți că va evolua comunitatea medicală în următorii ani în urma pandemiei? Ce se va schimba/ce trebuie să se schimbe în sistem?

Totul stă în mâinile, pe de o parte, ale comunității de practici medicale, pe de altă parte la capătul guvernamental, statal. Marea întrebare e ”ce fel de sistem vrem pentru pacienții noștri”. Legislația în sănătate e, de departe, cea mai ”peticită”, de multe ori nenecesar complicată, și în anumite privințe caducă. Avem nevoie de noi politici de sănătate în general, de sănătate publică, respectiv sănătate mintală în particular. Ne trebuie niște programe de anvergură, de viziune, pe patologii foarte costisitoare pentru contribuabilul român și care dau o mare povară omului de rând. 

Trei merită observate: patologia dată de felul în care mâncăm (cardiovasculară, diabet, obezitate), patologia cronic-dureroasă, respectiv patologia psihiatrică. Cea din urmă e responsabilă cu sindroamele algice cronice de aproape 50% din cheltuielile majore de sănătate, și totuși e cenușăreasă a medicinei. 

Un medic psihiatru trebuie să meargă la psihiatru? Ce calități apreciați la un medic psihiatru? 

Când e nevoie, orice medic merită să vadă un psihiatru sau psiholog. Gândesc că e timpul să ieșim din stigmă sau din pudoare. Specialitatea mea n-are nimic deosebit în sine, decât prin filtrul superstițiilor și unor ”povești” din trecut. Totuși, față de alte ramuri medicale, în psihiatrie ori psihologie îți trebuie ceea ce unii practicieni numesc ”rană”. Adică abilitatea de-a empatiza constructiv cu pacientul din partea ta, a cărui poveste uneori frizează profund anormalul, ridicolul sau imposibilul. Toate poveștile merită spuse, toate merită ascultate atent. Și, chiar și când pare că nu sunt soluții, un psihiatru creativ își va reseta și lui, și pacientului său, așteptările. Când nu e vorba de vindecare, sau de salvarea unei vieți, ce mai rămâne? Răspunsul e simplu: calitatea vieții de zi cu zi, și împlinirea condiției existențiale a omului. Acolo noi putem contribui. 

Citește și: INTERVIU | Doctor Silion Ioana, medic specialist psihiatru

Câți ani de practică medicală sunt necesari unui medic pentru a deveni profesionist în domeniul său de activitate? Este necesară afilierea la asociații profesionale în acest sens?

Formal, un medic ajunge în specialitate după – în medie – 11 ani de studii. Dar pune la socoteală alte competențe, cursuri, supra-specializări pe care le face și media urcă spre 15 ani. Suntem, ca profesie, printre cei mai înalt-specializați, și drept urmare și cei mai greu de pierdut. Statul român a investit timp și bani în medici din care niște zeci de mii au migrat, pentru că România n-a știut să și-i țină aproape. 

Să creezi un mediu profesional e foarte complicat. Asociațiile profesionale contează foarte mult. Dar, și mai mult, contează un mediu de cunoaștere și cercetare fertil, activ, vibrant și bine finanțat. Ori, România a rămas cu niște teribile năravuri pe care încă, academic, nu le corectează. Mediul universitar e frecvent corupt, populat cu persoane de reputație dubioasă, și drept urmare placa Petri pe care cresc viitorii medici îi face mai degrabă să fugă, decât să stea. Trebuie să ne gândim la asta în anii care vin. Pare că până acum n-am făcut-o. 

Un medic poate învăța de la un pacient? Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ați învățat dvs.?

Un medic e obligat, nu că poate, să învețe de la un pacient. Cărțile îți dau minimul vocabular, dar desăvârșirea ți-o oferă experiența cu omul care-ți pune în mâini viața lui, boala lui, suferința lui. Noi, fără pacienți, nu suntem nimic. Și – culmea – lucrăm ca ei să fie totul fără noi. Mă refer la bolnavi. 

Unele lecții foarte importante pe care le-am învățat de la pacienții avuți de-a lungul vieții au de-a face cu curiozitatea neîntreruptă, răbdarea de-a asculta o poveste până la capăt, disciplina cât privește raportul și relația de muncă, dar și faptul că, la orice moment, suntem doi oameni cu un singur obiectiv. Multe lucruri se pot în medicină și, când nu mai vezi reguli sau nu mai poti, consultă manualul. 

Dar o medicină fără încredere nu înseamnă nimic. 

Vi se întâmplă sa puneți un diagnostic unui coleg, vecin, rudă? Un medic psihiatru lasă vreodată halatul la cabinet sau îl poartă mereu?

Da, am fost rugat nu o singură dată să mă ocup de persoane ”aproape de casă”. Și de fiecare dată m-am simțit stânjenit, deși tratamentul unei persoane apropiate, coleg sau rudă nu este formal interzis. Sunt însă etic problematice, tocmai dat fiind cadrul particular în care funcționează psihiatria. 

Psihiatru sunt doar când lucrez la clinică. Poate cardiologii sunt cardiologi tot timpul, poate la fel și ginecologii (deși mă îndoiesc), dar psihiatrii au ceva aparte. Noi nu umblăm de colo dincolo cu rețetarul de antidepresive și anxiolitice. Mai degrabă rămânem la o parte, discret, acolo unde când vin oamenii să aibă confortul că pot vorbi de lucruri, altfel, aproape imposibil de vorbit. 

Citește și: INTERVIU | Dr. Catalina Hogea, medic specialist psihiatrie, cu competente in psihoterapie: „Mintea umana are un rol esential in supravietuirea noastra ca indivizi si ca specie”

Dacă ați putea face o schimbare în cariera dvs. profesională, care ar fi aceea?

N-aș schimba nimic, dar absolut nimic. Mie viața și meseria mi-au dat, probabil, cea mai frumoasă aventură pe care o puteam avea. Am trăit și am făcut lucruri incredibile, am trecut prin situații extreme. Am râs, am plâns, am fost furios, mi-a fost și frică, și-am fost și trist în psihiatrie. Și, după mai bine de 10 ani, continui să cred, să văd și să simt că sunt abia la început. Pe mine mă duce drumul, nu eu pe el. 

Ce sfat ati putea oferi unui medic psihiatru aflat la inceput de drum?

Să se lase de meserie dacă nu poate repovesti cu suficientă pasiune, coerență și fidelitate ce i-a spus omul din fața lui, din punctul lui de vedere. Să fie bine pregătit profesional, etic și moral. Și să nu uite niciodată că oricând poate intra pe ușă un următor pacient care să fie cazul vieții tale de medic. Drept urmare să rămână curios, indiferent ce-ar fi.

Ești specialist medical și vrei un loc de muncă mai bine plătit? Înscrie-te gratuit pe MEDIjobs, iar noi îți vom aduce cele mai bune oferte de angajare de la clinici și spitale de top din România.