Coaching executiv: cum mi-am cunoscut mama

Sunt copil de asistentă. Șefă la reanimare. O vizitam uneori pe mama mea la serviciu. Secția de reanimare era ca o scenă rotundă de teatru, cu trupuri omenești pe paturi așezate în cerc. Din centru mă uitam la fiecare trup în parte, prin ușile de sticlă. Aveam un sentiment de frică stranie și rece, viața de acolo nu avea nici o legătură cu viața caldă de afară, erau legi necunoscute, timpul curgea altfel. Mama mea era frumoasă în halatul alb scrobit, pe care îl schimba când se păta cu sânge, de obicei la primirea urgențelor mari. Îmi plăcea să o vizitez dimineața la serviciu și îmi plăcea de ea acolo. Ei nu îi era frică. 

Când venea acasă, zilnic își vărsa nervii pe noi. Era supărată și ne certa. În casă era mare dezordine. Eu cu fratele meu ne distram foarte bine, zilnic o așteptam cu oarece emoție jucând ping-pong pe masa din sufragerie sau alte jocuri care deranjau casa. După ce striga la noi, mergea în pat deoarece era foarte obosită și o durea capul foarte tare. În fiecare zi. Uneori, dacă trecuse pe la coafor, venea acasă frumoasă și nu ne certa. 

Alteori mama mea stătea pe un taburet ascuns după ușa de la bucătărie și plângea liniștit. Mă întristam, dar nu am știut niciodată de ce plânge. Eu nu prea povesteam cu mama. Cu fratele meu povesteam cel mai mult. În vremea aceea, ea a mai făcut și două accidente vasculare cerebrale și a stat internată la un alt spital. Cu tatăl meu, ofițer de carieră, trăgeam niște certuri rare, dar pe cinste. Ne spuneam reciproc replici aspre. La scurt timp după ceartă, știam că a trecut și că m-a iertat. Cu mama era mai greu. Dacă se supăra pe mine, refuza să îmi vorbească zile întregi. Era o pedeapsă cu adevărat aspră. Nu îmi era prea clar ce am greșit.

Mi-am cunoscut mai bine mama în urma cu 4 ani când tatăl meu s-a îmbolnăvit grav, a intrat relativ brusc într-un delir agresiv, apoi și-a fracturat colul femural. Am trăit în familie un moment neașteptat de revelație, când vezi și afli adâncimea și nesfârșirea fundamentală a durerii sufletești. Un moment în care am decis că trebuie să acționez clar și structurat, în speranța că nu ne vom scufunda complet, unii pe alții, pentru totdeauna, în durere. 

Am aplicat o strategie de limitare a pierderilor potențiale – bucură-te și fă ceva, că întotdeauna poate fi mai rău. În ciuda durerii mele sufletești, am implementat de urgență cu mama mea, conversații semnificative și disciplinate în care am ales să fiu alertă, total centrată pe ea, pe gândurile și emoțiile ei, și să o sprijin. După aproximativ 3 luni, ea l-a acceptat cu adevărat pe tatăl meu așa cum devenise – cu gândirea fracturată, capabil să pronunțe clar foarte puține cuvinte. A acceptat prognosticul bolii lui aflate dincolo de limitele medicinii și a conștientizat că nu e nimeni de vină. 

După 1 an, mama a învățat că nu este obligatoriu să persiste oricât în tristețe și să plângă. Că poate alege acțiuni sau gânduri care scurtează tristețea. Că atenția pentru emoțiile pozitive și pentru exprimarea lor într-un mod semnificativ îi pot îmbogăți viața. Acum, destul de disciplinat, dansează vals pe acasă. Dintotdeauna i-a plăcut valsul. 

Tatăl meu nu a mai mers niciodată de atunci și acum se află într-un delir liniștit. Eu mă prezint de fiecare dată când îl întâlnesc, și se bucură când află cine sunt. Eu mă bucur că în felul acesta pot să clarific puțin confuzia care îl înconjoară. 

Despre mama mea am învățat că este deșteaptă, are umor și a rămas deschisă spre învățare, chiar și după vârsta de 70 de ani. Meseria de asistent medical este pasiunea vieții ei. “Pacientul” ei actual nu are nici o escară, este tratat cu demnitate și supraviețuiește neașteptat de mult comparativ cu orice statistică. Demersul conversațiilor noastre structurate și semnificative au sprijinit-o să își creeze comportamente noi pentru o calitate rezonabilă a vieții, într-o etapă dură a vieții ei. 

Ca asistentă șefă pe o secție de ATI și profesionist de excepție, mamei mele i s-ar fi cuvenit sprijinul unui proces de Coaching Executiv pentru învățarea câtorva competențe esențiale de management al oamenilor și de reglare emoțională, cu beneficii clare. Pentru aceeași performanța profesională ar fi avut costuri emoționale mai mici și mai puține perioade de epuizare. Ar fi știut să își cunoască, să își accepte și să își onoreze limitele. Ar fi învățat să se concentreze disciplinat pe bucuria întâlnirii zilnice cu noi atunci când eram copii, în loc să se concentreze inutil, responsabilă și obosită, pe dezordinea din casă. În alte timpuri și într-un alt fel de organizație, eu am avut privilegiul unui proces consistent de învățare comportamentală de coaching executiv, ca și parte firească a oricărui rol managerial. Oare care este povestea din sufletul copilului tău? 

Iulia Deac

Iulia Deac este medic, certificată în coaching executiv de către Center for Executive Coaching SUA, în managementul schimbării și al performanței de către The Open University Anglia și ca expert achiziții publice. Iulia are o experiență de 6 ani in managementul oamenilor și coaching dinamic în industria farma, 5 ani dezvoltare de business în industria instrumentelor medicale, 4 ani medic rezident. Îi place să schieze, să alerge, și scrie poezii.