Opinie: Nu uita de ce ai ales meseria asta

Saptamana trecuta au terminat postlicealele o noua promotie de asistenti medicali din Romania. Ma uitam la postarile mele de acum 2 ani, dupa ce dadeam ultimul examen si asteptam rezultatul… Dupa 2 ani pot sa spun ca m-am intrebat des “de ce esti asistent medical“.

Un procent insemnat dintre asistentii medicali ori parasesc meseria, ori schimba locul de munca (si in Romania si in alte tari) in primii 2 ani dupa ce termina scoala.
Ne luptam cu responsabilitatile ingrijirii pacientilor, cu munca prea multa, cu salariile proaste, cu costurile vietii, cu unii colegi mai in varsta care ne trateaza prost, cu lipsa de respect fata de meseria noastra si cate si mai cate. Unii renunta, multi continua.

Imi aduc aminte de mine, cel de acum 2 ani. Terminasem 3 ani de scoala. 3 ani dificili, in care am jonglat cu viata personala, un job si scoala, plus voluntariat in micile vacante.
Tot ce imi trecea prin cap atunci e ca nu putea fi meseria in sine mai dificila decat anii aia 3, nu? Haha, ce ignorant eram.

Sigur, multe dintre problemele mele vin din cauza deciziilor luate de mine (independent de nursing) si a faptului ca mi-am stabilit un obiectiv ceva mai dificil de rezolvat (care are legatura cu nursingul).

Oricat de multe ai face in scoala, oricat de mult te-ai implica, responsabilitatea pentru actiunile tale e limitata. Esti limitat si in ce actiuni poti face. Cunostintele iti sunt limitate.
Nimic nu mai e la fel odata ce primesti “pacientii tai” pe mana.

Nu e deloc simplu sa stii ca ai grija personal de 5-10-12 (sau mai multi) oameni, ca ar trebui sa faci tot ce-ti sta in puteri sa ii tii in viata sau sa-i faci mai sanatosi decat la inceputul zilei. Sa vezi ca faci tot ce poti, dar pacientul tot va muri. Sa trebuiasca sa faci constant cateva lucruri concomitent. Sa incepi ceva, sa vina cineva sa te intrebe ceva, altceva sa se intample in acelasi timp, sa tii cont de ce colegi ai si sa stii pe cine te poti baza pentru niste ajutor si pe cine nu, sa ai de multe ori senzatia ca esti in lupta constanta cu timpul. Sa trebuiasca sa administrezi cateodata un numar impresionant de medicament, care poate ca stii ce fac fiecare, stii ceva interactiuni si efecte adverse, dar care, intr-un final, speri ca nu au fost prescrise gresit. Sa depinzi de munca atator oameni. Sa trebuiasca sa gasesti constant solutii pentru a respecta pacientul, regulile, colegii, logica in acelasi timp – desi de multe ori se bat cap in cap unele cu altele.

Nu e deloc usor sa recunosti cand ai gresit. Pentru ca greseala ta poate oricand avea efecte foarte grave asupra unei alte fiinte umane.

De multe ori trebuie sa negociezi cu pacientul ca sa faca ceea ce i-ar fi in binele propriu. De multe ori trebuie sa fii avocatul pacientului in fata altora (fie familia lui, fie doctorii, fie colegii tai).

De multe ori te observi ingrijindu-te ca pacientii sa fie hraniti corect, sa mearga la toaleta, sa aiba suficienta odihna, sa faca anumite lucruri doar intr-un mod cat mai sanatos pentru ei. Dar de tine cine are grija? Cum te mentii sanatos daca stai in picioare si alergi de colo-colo 10-13 ore pe zi (sau pe noapte)?

De multe ori vei sta sa iti asculti pacientii si sa afli fel de fel de lucruri care pentru ei au o anumita valoare si le vei oferi suport intr-un moment dificil al vietii lor. Dar cine iti va oferi acest suport tie, in acest timp?
Ce te face sa continui sa faci meseria asta? Pot sa garantez ca nu salariul, cel putin nu pentru cei care supravietuiesc primilor ani, “formatori”.

Nu trebuie sa ma gandesc de prea multe ori pentru a-mi aduce aminte de ce. Am 2 mici exemple:

• Duminica am lucrat o tura suplimentara.

Nu o sa ma ascund, am facut-o pentru bani.
In sala de operatie, DACA nu schimbi specialitatea in care lucrezi in mod regulat, DACA nu faci operatii noi, de la un punct incolo nu prea mai inveti lucruri noi. Deci n-o mai faci pentru “experienta“.

Revenind, pe la 10 m-au chemat la receptie, sa imi ajut colegele de la traumatologie sa verifice un pacient adus de pe sectie pentru o operatie de incizie+drenaj a unei rani infectate pe un picior. Era un roman care nu vorbea deloc engleza. Il adusesera la teatre cu o discutie purtata prin translator doar pentru consimtamant (discutie din care n-a inteles mare lucru), urmata de o vizita a anestezistului cu care s-a inteles si mai putin, cu tot serviciul lor de traducere telefonica.
I-am pus intrebarile noastre standard, dar am incercat si sa-l calmez, sa aflu un pic in plus despre el, pentru a-i castiga increderea, am ajutat anestezistul sa-i ia un interviu preop real (in care pacientul chiar intelegea ce e intrebat si de ce), i-am spus ca vom mai vorbi dupa operatie.
Pentru ca e vorba de un sofer de tir, care n-are pe nimeni in Anglia, care nu sta niciodata in tara asta decat ca sa innopteze, care n-avea pe absolut nimeni la care sa apeleze si care nu intelegea nici macar un cuvant in engleza, am trecut pe la el in fiecare zi de atunci. In ziua mea libera, am convins-o pe o colega romanca din spital (fosta mea colega de banca in postliceala) sa treaca pe la el sa vada daca e ok.
I-am dat si numarul de telefon, ceea ce a insemnat ca m-a sunat de cateva ori sa mi se planga de una-alta. Apoi si fata dansului m-a sunat ca sa afle ce stiu despre diagnostic, operatii (a fost reoperat azi) si ce prognostic are. Apoi m-am trezit ca-mi cere sa explic diagnosticul si problemele sale inclusiv patronului sau (telefonic).
Pe langa faptul ca am avut o saptamana ocupata la munca, mai am si alte griji in momentul de fata. Cu toate acestea, mi-am gasit 20-40 minute zilnic pentru el.

Toate astea pentru un necunoscut, care nici nu pot sa zic ca era neaparat “pacientul meu“. Eu lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara, am la fel de mari tangente cu Traumatologia ca 2 angajati ai 2 firme diferite care impart acelasi sediu. Chirurgi diferiti, sali de operatie diferite, colective de asitente medicale diferite, operatii diferite – pana si sectii chirurgicale unde sunt internati pacientii postop diferite.

Toate astea ca sa pot sa zic ca plec impacat acasa, am facut ceva bine.

• La finalul turei azi, dupa ce am stat 40 minute cu romanul nostru, la iesirea din spital de la Urgente m-am trezit oprit de o tanti pe la 50 ani.

“Christian? (asa imi pronunta localnicii numele) Yeah, it is you. D’you remember me?”

Dupa cateva minute de discutie, mi-am adus aminte de cine era vorba. O tanti despre care am povestit pe pagina de facebook atunci. Am avut grija de ea 1 saptamana la rand si ma tot lauda si zicea ca o sa scrie o scrisoare spitalului ca sa spuna ce bine imi fac eu meseria. Nu de asta o tin minte, ci pentru ca avea un numar impresionant de analgezice prescrise zilnic si pentru faptul ca a fugit din spitalul nostru si s-a internat in alt spital – pentru ca spunea ca doctorii nostri nu vroiau sa ii trateze problemele de sanatate. Aparent, a ajuns sa fie internata 6 luni in celalalt spital si a fost diagnosticata cu ceva, operata, apoi i-a fost montata o sonda PEG (Gastrostomie Percutana Endoscopica).
A scazut numarul de analgezice pe care le lua, a pierdut ceva greutate, arata mai sanatoasa decat o tineam minte. Ajunsese la urgente la noi pentru ca avea niste probleme cu PEG-ul.

A stat 2 minute sa-mi tot spuna ca tine minte ce treaba buna am facut ca asistent medical acum 16 (!) luni si sa ma tot laude in fata familiei ei (avea 2 fete si-un baiat cu ea). Am inceput sa rad cand si baiatul a zis grabit ca ma tine minte, si mi-am adus aminte ca si anul trecut mi s-a parut grabit si nu intelegeam de ce (are pe la 15-17 ani).

O pacienta ca multe alte paciente, de care am avut grija cu foarte multa vreme in urma, care a fost prin spitale jumatate de an anul trecut, si-a adus aminte de mine si a insistat sa-mi multumeasca pentru munca mea de atunci.

Am avut o zi incarcata, dupa mai multe zile incarcate. Am plecat de la munca obosit, dar cu zambetul pe buze si cu o amintire placuta, pe care cu siguranta o s-o tin minte.

Daca ai terminat scoala saptamana asta si mi-ai devenit oficial coleg sau colega, te felicit, iti urez succes in noua ta meserie si iti doresc sa nu uiti niciodata de ce ai ales meseria asta!

Cristian scrie si pe blogul sau si pe pagina sa de facebook.

lunguldrumpanadeparte

Dupa ce am facut o facultate inutila si am practicat 11 ani o alta meserie, m-am decis sa ma reprofilez. Am ales meseria de Asistent medical pentru ca imi doream sa ajut oamenii. In anul 1 de scoala am devenit fascinat de chirurgie/sala de operatie. Din 2016 lucrez la Londra, intai ca Asistent medical, apoi ca Asistent medical de bloc operator (Scrub nurse).