Cum a evoluat sistemul de urgență din 1990 până în prezent: Cadre medicale slab pregătite încercau să salveze vieți cu puține resurse

Sistemul de acordare a asistenței urgență din România a suferit multe schimbări între anii 1990 și 2019, se arată într-un raport al semnat de Raed Arafat, managerul Departamentului pentru Situații de Urgență. Documentul este intitulat Evoluția și organizarea Sistemului integrat de urgență din România.

Perioada de până în 1990

În anul 1990, serviciul medical de urgență era asigurat de ambulanță, iar cetățenii cunoșteau sistemul sub denumirea de „Salvarea”. Serviciile de ambulanță nu au beneficiat de un sprijin adecvat până în 1990, fiindu-le imposibilă îndeplinirea misiunilor la un nivel comparativ cu cel al țărilor occidentale, precum Franța și Germania, care erau folosite adeseori ca termen de comparație.

Personalul

Personalul care lucra în serviciul de ambulanță era unul heterogen, care nu avea pregătire în privința asistenței medicale de urgență. 

În cadrul acestor structuri, erau angajați medici de medicină generală, asistenți, moașe, conducători auto și, nu în ultimul rând, brancardieri. De aceea, lipsa pregătirii specifice a personalului a făcut ca rezultatele obținute în cazul urgențelor adevărate, cu risc vital, să nu fie cele așteptate la nivelul anului 1990. 

„Resuscitarea cardio-pulmonară în faza prespitalicească, defibrilarea, efectuarea anesteziei generale și a managementului avansat al căilor respiratorii, imobilizarea corectă a coloanei cervicale, accesul intraosos și multe alte manevre salvatoare de viață erau absente din practică medicală prespitalicească la acel moment”, se explică în document. 

Nici dotările nu erau la înălțimea nevoilor. Angajații lucrau în condiții dificile, pe ambulanțe care nu erau dotate cu minimul necesar. 

Probleme cu dotările aveau și pompierii din echipele de descarcerare. De fapt, aceștia nici nu aveau competențe de descarcerare, de acordare a primului ajutor sau de acordare a asistenței medicale în fază prespitalicească. Rolul lor era prevenirea, lupta împotriva incendiilor sau intervenția la dezastre. 

Apelul de urgență

„Salvarea” răspundea, în 1990, la numărul 961, pompierii la 981, iar poliția răspundea la 955. În acea perioadă, dispecerizarea nu era digitalizată, apelurile nefiind înregistrate, iar cazurile erau înregistrate manual, în registre în care puteau fi operate modificări retroactive.

Cum erau primiți pacienții în spital?

Pacienții erau întâmpinați în spitale de cameră de gardă. În cele mai multe cazuri, acolo era un asistent medical, iar medicul era solicitat de pe secție doar atunci când sosea un caz urgent. 

Abordarea completă a pacientului era rară, iar acesta, din păcate, era cel plimbat între camerele de gardă și deseori întors de la un medic la altul din cauza unor diferențe de opinii asupra diagnosticului sau asupra internării. 

De cele mai multe ori, disputele erau purtate între cardiologi și interniști sau între chirurgi, ortopezi și neurochirurgi. Accesul la investigații avansate, precum computer tomograf, era absent la începutul anilor 90, iar investigațiile de laborator și cele de radiologie erau la un nivel de bază.

Mai mult, nici nu exista posibilitatea unei ecografii de urgență, iar o persoană era diagnosticată doar în baza unor aspecte clinice și în baza părerii unui medic după ce a consultat rezultate sumare. 

„Lipsa personalului dedicat în zona de primire a urgențelor a influențat în sens negativ calitatea actului medical și mai ales rata de supraviețuire a pacienților aduși în stare critică. Multe dintre decesele pacienților politraumatizați aveau loc la radiologie, întrucât aceștia erau trimiși pentru efectuarea radiografiilor înainte de stabilizarea căilor aeriene, a respirației și a circulației (A-B- C) cum prevedeau protocoalele atunci și cum prevăd ele și în prezent”, se mai arată în sursa citată. 

Așa cum era de așteptat, pregătirea specifică în domeniul asistenței medicale de urgență era inexistentă. Medicii și asistenții erau limitați la unele cursuri teoretice organizate periodic. Important este că asistența de urgență și primul ajutor lipseau din curicula universităților, de aceea absolvenții nu aveau noțiuni de bază în acest domeniu. 

Evoluția în 1990-1993

După 1990, au avut loc mai multe inițiative de modernizare a sistemului. A fost achiziționată o autospecială de intervenție după modelul german, dotată cu defibrilator, pacemaker, echipament de resuscitare și toată medicația necesară. 

În 1992 au început primele cursuri de pregătire în domeniul asistenței medicale de urgență prespitalicești, ținute de experți din afara țării noastre. În 1993, a fost deschisă prima cameră de resuscitare în zona de primiri urgențe a Spitalului Clinic Județean de urgență Târgu Mureș. În același an, a început pregătirea primei serii de medici specialiști în medicina de urgență.

Evoluția în perioada 1994-2005

Evoluția sistemului a continuat cu înființarea primei unități de primiri urgențe din România după concepția unităților similare din Marea Britanie și SUA, cu sprijinul Spitalul Regal din Edinburgh și a BBC. Unitatea a fost ridicată în parcul Spitalului Clinic Județean de Urgență din Târgu Mureș.

În perioada anilor 1997-1999, s-au pus bazele unui echipaj de salvare aeriană utilizând un elicopter privat, închiriat de Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș.

În perioada 1993-1997, Ministerul Sănătății a început achiziționarea ambulanțelor pentru serviciile de ambulanță, refuzând să asigure dotarea echipajelor SMURD care funcționau în unele județe din țară. Urmare a acestui refuz, tot la Târgu Mureș a avut loc o chetă pentru achiziționarea unei ambulanțe noi de terapie intensivă. Au fost strânși 100.000 de dolari cu care s-a cumpărat cea mai modernă ambulanță de la acel moment.

Pe plan național, ca modele de lucru, au rămas modelul de la Târgu Mureș și modelul de dispecerizare din restul țării. Mai departe,  până în anul 2007, unele servicii de ambulanță (în mod deosebit cel din București) au continuat să utilizeze atât numărul vechi 961 cât și numărul de apel unic 112. Însă, acest lucru a creat confuzii, făcând imposibilă evaluarea modului de funcționare, întrucât cazurile raportate pe numărul de apel 961 nu puteau fi monitorizate și înregistrate în mod identic cu cazurile raportate pe numărul 112.

În 2007, în urma înființării la nivelul Ministerului Sănătății a postului de subsecretar de stat, s-a luat decizia de a solicita Serviciului de Telecomunicații Speciale (operatorul 112 România) desființarea numerelor de apel care funcționau paralel, astfel încât să rămână în funcțiune un singur număr de urgență la nivel național și anume numărul 112.

Evoluția sistemului în perioada 2006-2013

Cel mai important moment pentru sistemul medical de urgență a fost în anul 2006, când ministrul Sănătății a solicitat redactarea unui capitolul referitor la asistență medicală de urgență pentru a fi introdus în Legea Sănătății, spune Arafat. 

La nivel legislativ, s-a stabilit că unitățile de primiri urgențe sunt secții independente, cu personal propriu, coordonate de un șef de secție, medic, cu specialitatea medicină de urgență sau anestezie-terapie intensivă și cu condiția ca acesta să se dedice integral activității din cadrul unității de primiri urgență pe care o coordonează.

Totodată, au fost definite serviciile de ambulanță stabilindu-se că fiecare serviciu va fi format din două compartimente: unul pentru asistență medicală de urgență și transport medicalizat și unul pentru transport neasistat și consultații de urgență la domiciliu.

Prin programul Băncii Mondiale a fost alocată suma de 35 milioane euro pentru dotarea a 63 de unități de primiri urgențe din toată țara cu următoarele: mobilier specific, echipamente și aparate  (sisteme de monitorizare, ventilatoare, ecografe), aparatură mobilă de radiologie și aparatură de laborator.

Pentru prima dată în România, astfel de echipamente au fost prezente la intrarea în spitalele de urgență, respectiv în unitățile de primiri urgențe care, până atunci, „erau spații goale și fără dotare specifică, făcând astfel ca șansele de supraviețuire a pacienților critici să crească semnificativ”. Jumătate din suma menționată mai sus a fost folosită pentru aceste dotări, restul fiind alocată pentru alte proiecte. 

Evoluția sistemului de urgență în perioada 2014-2018

După accidentul aviatic din munții Apuseni, premierul de la acea vreme a decis înființarea unui departament care să coordoneze și să monitorizeze activitatea mai multor structuri cu rol principal în managementul situațiilor de urgență, inclusiv a celor medicale. 

În urma decizie, a fost înființat, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență (DSU),  care are ca rol coordonarea integrată a Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și a Inspectoratului General de Aviație. 

În cursul anului 2017, în urma unei furtuni puternice din Timișoara, soldată cu 6 decese, a început implementarea sistemului de alertare în masă prin „cell broadcasting”, cunoscut sub numele de ,,Ro-Alert”.

Situația sistemului de urgență în prezent

Există un singur număr de urgență, 112, fără alte numere în paralel. Pompierii sunt implicați și pregătiți, având și bază legală în acest sens. Există puncte aero-medicale de salvare la Târgu Mureș, București, Iași, Arad, Craiova, Constanța și Galați, urmând să fie deschis și în Sălaj. 

În prezent, toate spitalele de urgență județene și din București au în structura lor Unități de Primire Urgență (UPU). 

Astăzi, asistenții medicali pot obține atestat de medicină de urgență după 3 luni de pregătire intensivă. 

Unde se îndreaptă sistemul?

Printre aspectele luate în considerare pentru îmbunătățirea sistemului se numără și cel de formare de bază și formare continuă a personalului medical. De asemenea, pregătirea rezidenților în medicina de urgență este alt domeniu asupra căruia autoritățile se vor îndrepta.