?>

Andra Dinu, Fiziokinetoterapeut: ”In aceasta profesie, trebuie sa ai gingasia unui parinte si taria unui terapeut pentru a obtine rezultate”

Andra Dinu, Fiziokinetoterapeut: ”In aceasta profesie, trebuie sa ai gingasia unui parinte si taria unui terapeut pentru a obtine rezultate”

Andra Dinu este fiziokinetoterapeut cu peste 17 ani de experienta in recuperarea medicala a copiilor si adolescentilor, o dragoste la prima vedere, asa cum ea insasi declara. Andra considera ca fiecare pacient este unic si ca aceasta specializare are rolul sau nu doar terapeutic, dar si profilactic, trebuie scos mai mult in evidenta atat de catre sistemul de sanatate cat si in sistemele de educatie din Romania, prin intermediul medicilor si al terapeutilor. Detine certificari si supra-specializari internationale, pentru ca fiziokinetoterapia, ca si alte domenii din medicina de recuperare si medicina in general, e o stiinta care se actualizeaza constant si in care este nevoie de certificari si supra-specializari. 

De ce kinetoterapie? Ce v-a determinat sa alegeti aceasta zona de servicii medicale?

Aveam 18 ani, m-am dat jos din tren in gara din Timisoara si am mers direct la Facultatea de Medicina Victor Babes cu gandul sa ma inscriu la examenul de admitere pentru specializarea Stomatologie. Cand completam formularul, am vazut printre optiuni Fiziokinetoterapie – evident, nu stiam absolut nimic despre aceasta specializare – asa ca am rugat o doamna de la secretariat sa-mi explice. Dupa 10 minute, am refacut formularul si am dat admiterea pentru Fiziokinetoterapie. Pot spune ca a fost dragoste la prima vedere!

Cat de greu este in aceasta specializare fata de altele? Ce provocari sunt aici? Care sunt particularitatile?

Consider ca este incorect sa spui ca o specializare este mai usoara fata de cealalta sau mai grea, sau ca o meserie este mai usoara sau mai grea. Fiecare specialitate are dificultatile ei, pasiunea face diferenta. Provocari? – sa „modelezi copilul in mainile tale ca pe cana de lut brut si sa iasa o vaza de portelan”, sa faci parintele sa-ti acorde increderea aceea deplina ca va iesi o vaza de portelan. Chiar daca ai acelasi diagnostic, fiecare copil este diferit, fiecare parinte este diferit si atunci abordarea ta este diferita cu fiecare caz in parte.

Este recuperarea o abordare medicala luata indeajuns de in serios in Romania? Ce se poate imbunatati in aceasta privinta?

Nici vorba! Nu cred ca in sine se cunoaste, pe de o parte notiunea de kinetoterapie, pe de alta parte beneficiile ei. Ce nu se stie in primul rand este faptul ca se poate face profilactic, ca orice alt sport, ca dezvolta armonios corpul copilului, ca il invata sa-si cunoasca corpul. Ca in multe alte domenii, in ceea ce priveste populatia, avem de transmis foarte multa informatie. Si cred ca asta trebuie sa vina in primul rand de la noi, terapeutii. M-am straduit intotdeauna prin contactul direct pe care il am cu pacientii sau prin aparitiile in mass-media sa informez pe intelesul tuturor si sa arat diferentele dintre tipurile de terapii si aplicabilitatea lor.

Daca ar fi sa priviti inapoi, cum a fost prima zi de munca? Ce anume este cel mai greu si provocator in aceasta meserie?

Prima zi de munca a fost in vara anului 2000. Un copil de aproape 19 ani, a intrat in clinica profesorului de la scoala si i-a zis: Eu vreau sa invat! De acolo a inceput totul, am avut parte de oameni minunati care m-au indrumat, m-au mustrat, m-au laudat, au creat si modelat ceea ce sunt, terapeutul de azi. In fiecare dimineata imi fac planul mental cu ce o sa lucrez cu fiecare copil, cu ce o sa incerc sa fac, tinand cont de personalitatea fiecaruia, de capacitatea de a fi motivati. Dupa sute de ore petrecute cu mine in sala de terapie, motivatia lor de a continua lupta scade si atunci este de datoria noastra sa gasim resurse sa continuam si sa le aratam ca fiecare lucru conteaza oricat ar fi el de mic, caci ele insumate ne duc catre scopul final.

Este profesia de kinetoterapeut una de vocatie? Ce calitati trebuie sa ai in primul rand pentru a performa in aceasta profesie?

Cu siguranta este una vocationala, mai ales daca discutam de terapeutii specializati pe pediatrie. Intotdeauna mi-am tratat pacientii , si ei stiu asta, exact cum imi tratez proprii copii. Le cer lucruri mari pentru ca stiu ca le pot obtine de la ei, sunt parintele lor si terapeutul lor in acelasi timp. Trebuie sa ai gingasia unui parinte si taria unui terapeut pentru a obtine rezultate.

Daca ar fi sa alegeti, ce alt domeniu sau zona de dezvoltare personala si profesionala va tenteaza? De ce?

Acum cativa ani m-a tentat sa incerc o noua specializare in neurologie pediatrica. Avem un numar de cazuri tot mai crescut de boli neurologice/genetice rare si foarte mare (mai ales pe fondul introducerii unor noi testari genetice) dar creierul uman este inca o mare necunoscuta pentru omenire de aceea, daca ar fi sa schimb catre zona aceasta m-as orienta – poate chiar cercetare.

Ce ati schimba in profesia dumneavoastra, ca abordare generala a medicilor, pacientilor, sistemului medical? Ce anume considerati ca functioneaza corect si ce anume ati imbunatati?

In primul rand, as schimba perceptia medicilor asupra ceea ce inseamna kinetoterapie pediatrica, pentru ca inca mai auzim ca gimnastica medicala poate face rau copilului si nimic nu este mai departe de adevar. As face mai multe cursuri cu medicii prin care sa inteleaga exact metodele aplicate de noi, caci detinem supra-specializari internationale de necontestat pe care nu le cunosc, dar le blameaza in fata pacientului si pacientul ajunge sa ne apere. Nu avem protocoale, dar medicina romaneasca in general nu are protocoale, materia predata in Universitati este invechita si nu mai acopera patologia existenta. Centrele de stat au inceput sa fie mai dotate, dar totusi sunt insuficente si supraaglomerate, deci, bineninteles, ar fi de dorit  o implicare mai mare a statului si in acest domeniu.

Cat de mult conteaza comunicarea in aceasta profesie? Si ce tip de om se potriveste in aceasta profesie, pentru a rezista, a fi fericit cu aceasta meserie si a performa?

In general, meseria aceasta este numai comunicare. Comunicarea terapeutului cu medicul curant, comunicarea cu pacientul, comunicarea cu parintele, comunicarea intre terapeuti. Intotdeauna, cand am selectat un om sa lucreze cu mine, cel mai putin importante au fost cunostintele medicale, am cautat sa fie „om” in primul rand. Sa fie dornic sa invete, sa fie dispus sa-si sacrifice din timpul personal, sa iubeasca copiii si copiii sa-l iubeasca pe el, sa invete sa transmita parintelui informatiile corecte. In cele 30, 40 sau 60 de minute cat este in sala cu copilul, sa nu conteze nimic altceva, sa-i acorde intreaga atentie, sa se puna in locul parintelui si sa se gandeasca cum ar fi daca copilului lui ar avea nevoie de terapie.

Daca ar fi sa dati un sfat tinerilor aflat la inceputul carierei medicale, care ar fi primele lucruri pe care ar trebui sa le stie despre aceasta profesie? Si mai ales, daca sunt in anii in care isi vor alege specializarea, ce anume i-ati sfatui in privinta pregatirii medicale si a modului de abordare a acestei profesii? La ce sa fie atent, ce sa invete, pentru ce sa se pregateasca?

Recuperarea medicala pediatrica nu este o meserie usoara si cum spuneam ai nevoie de aplecare catre asta. I-as sfatui, inainte sa aleaga aceasta cale sa mearga intr-o sala de kinetoterapie si in primul rand sa vada despre ce este vorba, cu bune si cu rele. Trebuie sa auda si plansetele, suspinele, efortul si reactiile fizice si fiziologice ale copiilor, dar si imbratisarile si pupicii pe care ii primim la sfarsitul terapiei. Trebuie sa vada ca sunt copii pe care ii ridicam in picioare si au un happy-end, dar sunt si copii cu care lucram poate de ani de zile cu rezultate modeste. Trebuie sa-si insuseasca temeinic cunostintele de anatomie, fiziologie, fiziopatologie predate in scoala, dar sa si citeasca permanent lecturile de specialitate.

Daca esti in cautarea unui job in acest domeniu sau altele, din domeniul medical, urmareste constant postarile de joburi  pe Medijobs

Andra Dinu a tratat si s-a implicat in terapiile a peste 350 de cazuri ortopedice si neurologice tratate anual, este de asemenea, specialist în recuperarea copiilor  prematuri și mici, avand certificari si atestate precum:

  • Atestat internațional PONSETI în tratamentul piciorului strâmb congenital Varus Equin;
  • Atestat internațional Prechtl în evaluarea neuromotorie a prematurului, a nou-născutului și a bebelușului;
  • Terapeut Vojta, Curs de analiză posturală, etc.

 

Despre Autor

Magda Purice

Sunt acel gen de om care scrie cu dorul de a fi asistent medical macar pentru o zi iar cand vine ziua aceea, ar face orice sa se intoarca la masa de scris. Educata ca jurnalist, instruita ca asistent medical, sunt mereu in preajma cuvintelor si a oamenilor.

Facebook Comment