Scriu in speranta ca pot face lumea mai buna oferind informatii competente. Sunt convinsa ca informatia de calitate este sinonima cu educatia si poate schimba in bine mentalitati si destine.
Cristina Stama este asistentă medicală la camera de gardă la Spitalul Clinic CF 2, Bucureşti. Pentru toţi cei care se plâng că nu le ajunge timpul, că se simt prea bătrâni, că sunt prea obosiţi sau că este prea târziu, pentru ei este povestea Cristinei.
“Am 33 de ani şi sunt asistent medical. Sunt un om ambiţios şi foarte muncitor. Am absolvit Facultatea de Geografie – specializarea Cartografie Cadastru. Apoi am urmat cursurile Şcolii Postliceale Sanitare “Carol Davila”.
Nu am avut neapărat un mentor, doar foarte multă ambiţie; mi-am dorit să mă descurc singură, să nu depind de nimeni.
Am ales această meserie într-un moment greu din viaţa mea; tatăl meu a fost diagnosticat cu cancer laringian şi am petrecut mai mult timp prin spitale. Am fost impresionată de ce se întâmpla acolo, voiam să fac şi eu, voiam să simt şi eu recunoştinţa care se oglindea pe feţele celor care plecau din spital într-o stare mai bună decât au venit.
Atunci am ştiut că nu mi-am ales bine meseria şi că nu eram mulţumită de realizările mele de până atunci.
Le mai duc, din cauză că mă implic prea mult, şi cred că dacă mai vorbesc cu soţul meu, care lucrează în alt domeniu, poate îmi mai dă vreo idee, sau doar să mă descarc.
Mă înţeleg foarte bine cu echipa din care fac parte. Datorită colegilor mei am ales să lucrez la acest spital, care nu este deloc aproape de casa mea; nu este un spital foarte mare, dar au contat foarte mult colegii care m-au ajutat enorm pe perioada practicii, m-au învăţat foarte multe lucruri, m-au acceptat de la început ca şi colega lor şi nu m-am simţit deloc “aia nouă”. Colegii mei sunt a doua familie pentru mine, de aceea şi fotografia pe care am ales-o este una de echipă.
Citește și: INTERVIU | Mariana Hanu, asistent medical generalist
Am avut câteva cazuri grave şi am văzut cât de multe putem face pentru oameni, ca şi cadre medicale, am văzut ce înseamnă să salvezi viaţa unui om la propriu şi de fiecare dată sunt atât de mândră de mine şi de colegii mei!
Să fie mai răbdători, mai empatici, chiar dacă este o meserie grea, chiar dacă sunt obosiţi, să fie mai înţelegători. Este greu să lucrezi cu oamenii, dar noi am ales asta, nu ne-a impus nimeni.
Când am timp liber îmi place să îl petrec cu familia mea, îmi place să merg la sala de sport; mă relaxează foarte mult! Şi îmi place să călătoresc.
Pentru familie, pentru părinţii mei care nu mai sunt foarte tineri, pentru copilul meu, să crească cu părinţi şi bunici, să aibă o copilărie normală.
Mi-aş dori să fac facultatea de medicină; mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu medic, doar că nu prea a avut cine să mă sfătuiască, mi-a fost teamă că nu intru la buget şi părinţii mei nu aveau bani să îmi plătească taxa.
Cu siguranţă o să-mi continui studiile medicale; niciodată nu e prea târziu.
La plusuri aş pune pe primul loc mulţumirea că ai făcut ceva bine, ai făcut cuiva bine, ai salvat o viaţă, recunoştinţa de pe faţa omului că ai putut să îl ajuţi. Iar la minusuri ar fi dotarea slabă a spitalelor cu aparatură şi echipamente medicale, riscul mare de îmbolnăvire, fie de la pacienţi, fie cu o infecţie intraspitalicească.
Citește și: INTERVIU | Boțan Alexandru, asistent medical pe ambulanță
Cred că este necesară. Nu cred că ai cum să le ştii vreodată pe toate; şi mai cred că tot timpul este ceva nou de învăţat pentru că medicina evoluează continuu.
Recomand cu mare drag această profesie datorită satisfacţiilor pe care le ai. Ca asistent medical nu ai cum să te plictiseşti, nu ai cum să te plafonezi. Tot timpul ai ceva de învăţat, tot timpul ai ceva de făcut.
Nu pe deplin. Îmi place să cred că sunt în ascensiune. Din punct de vedere profesional, faptul că am avut puterea să mă reprofilez când credeam că nu este posibil îl consider o realizare. Nu credeam că pot să fac şcoala, să am şi un job full time, să mă ocup şi de copilul meu, să mă ocup de treburile casnice, dar se pare că se poate. Iar în plan personal mă simt împlinită pentru că am o familie frumoasă şi unită care mă susţine şi îmi dă încredere în forţele proprii.
De obicei succesul nu are o reţetă ci presupune multă muncă şi ambiţie. Tocmai de aceea am ales exemplul Cristinei, care şi-a “cartografiat” propriul destin aşa cum a simţit că i se potriveşte cel mai bine. Harta carierei sale este încă la stadiul de schiţă, pentru că mereu va mai adăuga o realizare, un vis, un plan de viitor.
Mult succes, Cristina!
Scriu in speranta ca pot face lumea mai buna oferind informatii competente. Sunt convinsa ca informatia de calitate este sinonima cu educatia si poate schimba in bine mentalitati si destine.