INTERVIU Daniela Dumitrescu, psiholog clinician şi terapeut acreditat în metoda ESPERE: „Trebuie să ai convingerea că acolo unde încă nu a pășit nimeni, poți să fii tu cel care pășește prima dată!”

Daniela Dumitrescu este un psiholog aparte. Nu din prisma faptului că are o statură mai mică decât majoritatea persoanelor, suferind de acondroplazie, ci și pentru că a luptat mult pentru a-și vedea  visul cu ochii: acela de a deveni psiholog. Chiar atunci când nu îi dădea nimeni vreo șansă. Adoră să învețe și consideră că vulnerabilitatea sa fizică creează un sentiment de siguranță pacienților pentru că nu poate fi percepută ca o persoană periculoasă, ceea ce funcționează ca un puternic factor motivațional, pentru că adesea oamenii își spun: „dacă ea a reușit, pot și eu”.

În spatele său se află multă muncă, dedicare, implicare și perseverență. Este și autoare de cărți, „Conjugă-mă la prezent” fiind cartea pe care o simte ca o călătorie spre feminitatea sa.

Crede că succesul terapeutic ar trebui să se bazeze pe capacitatea de conectare a psihoterapeutului, pe deschiderea lui către celălalt, pe flexibilitatea de a se plia pe ritmul clientului, pe capacitatea lui de comprehensiune și expresie. Subliniază că un psihoterapeut are nevoie de o anumită calitate de cuprindere a întregului pe care celălalt îl aduce.

1. Povestește-ne, te rog, despre momentul în care te-ai decis să devii psiholog. Ce vise și așteptări aveai?

Experiența mea a fost un pic diferită, în sensul în care nu am un moment în care am decis să devin psiholog, ci am un moment în care, întâlnindu-mă cu psihologia (adică în clasa a X-a) am recunoscut că este ceea ce avem să fac și ceea ce căutam în mine. Prin urmare, pentru mine a fost un moment de recunoaștere, nu unul de decizie. Îmi amintesc, spre exemplu, că mică fiind îmi imaginam că vorbeam și explicam oamenilor – nu-mi amintesc ce, dar îmi amintesc cât de implicată eram în proces. În momentul în care m-am întâlnit frontal cu psihologia aproape că am fost surprinsă că există așa ceva! Îmi amintesc foarte clar surpriza, bucuria și foamea de cunoaștere. Din acel moment, n-am mai oscilat, n-am ezitat, ci pur și simplu am știut că acesta este drumul, în ciuda vocilor care nu-mi dădeau nicio șansă, nu puține și nu răzlețe, de altfel.

2. Care au fost principalele provocări cu care te-ai confruntat în calitate de psiholog cu acondroplazie?

Cred că provocările nu au fost atât ale mele, cât mai degrabă a celor care m-au cunoscut și au văzut că nu sunt un psiholog tipic. Referindu-mă strict la mine, dincolo de provocările fizice, specifice diagnosticului (dificultate de mers, dureri articulare etc.), am avut în mine întrebarea dacă nu cumva prezența dizabilității mele interferează procesul terapeutic. Nu aș fi vrut ca ieșirea mea din tipare să altereze în vreun fel procesul terapeutic al celui din fața mea.

Lucrurile însă s-au dovedit a fi mai puțin catastrofice decât fricile mele, prin urmare, au curs într-un firesc, care are totuși în spate multă muncă. Nu trebuie să-și imagineze nimeni că au stat cu mâinile în sân și oportunitățile mi-au bătut la ușă. Nici gând! Am muncit mult, am depus efort, am fost prezentă constant și plin, am avut îndoieli, angoase, dar după un timp, de creștere și investiție în mine, lucrurile au căpătat o curgere ceva mai tihnită. 

3. Consideri că statura ta influențează în vreun fel relația ta cu pacienții? Te-ai simțit vreodată discriminată pe plan profesional?

În mod surprinzător am primit din partea lor mai degrabă reacții pozitive. Dacă ar fi să generalizez, cred că se delimitează două mari direcții: pe de o parte vulnerabilitatea mea fizică creează un sentiment de siguranță pentru că nu pot fi percepută ce o persoană periculoasă, ceea ce relaxează relația terapeutică, iar pe de altă parte funcționează ca un puternic factor motivațional, pentru că adesea oamenii își spun: „dacă ea a reușit, pot și eu”. Prin urmare, ceea ce părea inițial un dezavantaj teribil, s-a dovedit până la urmă că poate fi un avantaj. Este adevărat că în spatele acestei alchimii se află, așa cum spuneam, multă muncă, dedicare, implicare și perseverență.

4. Iți place să scrii și ai un talent în acest sens. Consideri că scrisul te-a ajutat și să te perfecționezi ca specialist?

Mulțumesc că spui asta și recunosc că mă simt în felul acesta încurajată în această direcție, care capătă o pondere din ce în ce mai consistentă în viața mea. Cu siguranță scrisul are pentru mine o valoare terapeutică. Remarc însă o evoluție a acestuia, în sensul în care dacă inițial era un ochi aruncat în spre mine, scriind într-un fel mărturisitor, încercând să mă înțeleg, să mă așez pe dinăuntru, să mă conțin, acum scriu mult mai mult din ceea ce observ, înțeleg, deslușesc din experiențele celorlalți, cu recunoștința faptului că pot să am acces la ceea ce au ei mai intim, intens și particular.

De altfel, tot acest proces evolutiv cred că este cumva vizibil și în volumul „Conjugă-mă la prezent”, o carte pe care o iubesc aproape fizic, pentru este cartea călătoriei spre feminitatea mea, spre întregirea ființei mele. A fost extrem de interesant să mă citesc, să-mi văd pe din afară ceea ce eram pe dinăuntru. Am avut pentru o clipă sentimentul ubicuității.

Citește și: INTERVIU Anamaria Iulian, medic primar, nutriționist și psiholog

5. Adori să înveți. Cât timp investești în dezvoltarea ta profesională și ce obiective ai în acest sens în prezent?

Investesc permanent în cărți, în seminarii, workshop-uri, formări, specializări, citesc articole de pe site-uri de specialitate, sunt într-un dialog constant cu ceea ce se întâmplă la nivel internațional în domeniul psihologiei și psihoterapiei. Este un drum continuu. Un bun profesionist, din punctul meu de vedere, nu-și permite să nu fie la curent cu cele mai noi descoperiri în domeniul în care performează, dacă vrea să se mențină pe piață. Prin urmare, da, investesc destul de mult timp, efort, resurse financiare în dezvoltarea și menținerea mea profesională.

Obiectivul meu actual este creștere Institutului de Formare și Dezvoltare Relațională, un organism social prin care îmi doresc să-mi ofer experiența acumulată până acum, în care mi-am propus să creez și să dezvolt programe de formare a specialiștilor în sfera comunicării relaționale. In acest sens, voi demara începând cu luna noiembrie primul program de formare a consilierului în dezvoltare relațională, un program în care am adunat experiența mea de peste 17 ani. Sunt extrem de entuziasmată și abia aștept să formez o echipă de oameni motivați cu care să inițiez noi și noi proiecte.

Detalii puteți găsi pe pagina institutului.

6. Povestește-ne un caz care te-a impresionat sau ți-a rămas în suflet.

Îmi este destul de dificil să aleg un caz pentru că în definitiv fiecare nouă întâlnire aduce un fir de bun de care rămâi cumva atașat. Îmi vin în minte copii triști și neînțeleși chiar de proprii lor părinți sau femei pline de angoase și temeri, care-și căutau drumul și își negau feminitatea, precum și bărbați cu istorii personale extrem de violente care pur și simplu se blocau, se fixau aparent controlator, într-o rutină dureroasă. Îmi vin în minte relații de sacrificiu sau somatizări care „țipau” pentru a fi ascultate. Prin urmare, nu pot să mă plictisesc și încă îmi păstrez curiozitatea de a descoperi atâtea universuri frumoase, închise în trupuri atât de trecătoare. 

7. Ai o vastă experiență în lucrul cu vârstnicii. Consideri că este mai ușoară sau mai dificilă colaborarea cu această categorie de vârstă? Explică, te rog. Care sunt principalele lor probleme?

Lucrez de mai bine de 10 ani și cu persoane vârstnice și am bucuria de a putea reuni profesional fiecare etapă de vârstă, nu doar prin aspectele teoretice, ci și prin contactul direct, printr-o experiență tangibilă. Personal o consider mai dificilă decât interacțiunea cu copiii spre exemplu, pentru că lucrezi cu o structură fixă, rigidă, plină de lucruri adânci și uneori dureroase.

Mai mult decât atât, lucrezi cu o personalitate aflată într-o linie descendentă, într-o zonă de degradare fizică și psihică, cu neputință și boală, cu conflicte vechi de zeci de ani, cu prejudecăți care par rupte din cărțile de epocă și confruntarea cu marele final – moartea. Este un alt tip de energie, este o altă dinamică, iar dacă la copil vezi cum pui acolo un conținut care se menține și crește, aici vezi cum ceea ce ieri exista, azi s-ar putea să nu mai existe deloc. Pentru mine a venit cu lecția timpului și cu înțelegerea faptului că mai târziu poate să fie prea târziu. 

8. Pe ce anume ar trebui să se bazeze o relație reușită psiholog-pacient?

Cred că succesul terapeutic ar trebui să se bazeze pe capacitatea de conectare a psihoterapeutului, pe deschiderea lui către celălalt, pe flexibilitatea de a se plia pe ritmul clientului, pe capacitatea lui de comprehensiune și expresie. Un psihoterapeut are nevoie de o anumită calitate de cuprindere a întregului pe care celălalt îl aduce. În egală măsură, pregătirea teoeretică și propria dezvoltare persoanală vor permite psihoterapeutului să aleagă, din tolba sa de tehnici, cea mai bună variantă pentru clientul său.

Relația terapeutică nu înseamnă un drum pre-stabilit în care aplici rețete de viață, ci un construct care ajunge să fie o nouă alcătuire în primul rând pentru client, dar și pentru terapeut. Eu cred în întâlniri de destin, în întâmplări re-structurante ce îl pot pune pe celălalt pe drumul său și spun asta din propria experiență, prin întâlnirea mea definitivă cu psiho-sociologul Jacques Salome. Mi-ar plăcea să fiu un astfel de psihoterapeut, care să-l ajute pe celălalt să-și găsească propriul drum, propria liniște, propriul rost.   

9. Mergi la psiholog? Care consideri că este mentalitatea românilor din prezent cu privire la mersul la psiholog?

Nu merg la psiholog în sensul clasic al expresiei, adică constant și frecvent, dar am în jurul meu câțiva oameni dragi (și psihologi pe deasupra) cu care-mi liniștesc neliniștile atunci când mi se pare că nu am reușit singură să-mi dau un răspuns confortabil. Scopul final al maturizării este să fii o persoană autonomă fizic și emoțional, prin urmare reușesc adesea să-mi liniștesc propriile angoase. 

Cât privește mentalitatea, văd clar o evoluție față de acum 10-15 ani când psihologul era aruncat fie în tagma vrăjitoarelor, fie în cea a nebunilor. Lucrurile s-au mai temperat și începem să ne educăm și să creștem ca societate. Oamenii vin mult mai rapid și mai senin către psiholog și cred că în viitor lucrurile vor fi și mai relaxate.

10. Cum sunt prietenii unui psiholog? Ce calități au? Abuzează de cunoștințele tale pentru diverse situații personale?

Nu cred că prietenii unui psiholog sunt mai speciali decât prietenii altor profesii. Dacă îl atribuim cuiva calitatea de prieten o facem pe alte considerente decât cele profesionale, pentru că altfel nu vorbim despre prietenie. Prin urmare și prietenii mei sunt, ca și prietenii tăi, oameni cu probleme, cu reușite, cu bucurii și tristeți. Dacă abuzează îmi e greu să spun.

Cred că orice om care are o profesie, o specializare este consultat informal de către anturaj. De obicei, atunci când mi se cere opinia o ofer, dar dacă simt că acest lucru devine repetitiv, atunci mă poziționez. Dificultatea nu este neapărat aici, ci mai degrabă în ideea în care deși oferi opinia, ea nu este valorizată de pe etalonul profesional, nu este apreciată ca venind din partea unui specialist, ci am simțit uneori că este privită ca o tacla între prieteni. Asta poate fi într-adevăr frustrant, prin urmare sunt destul de atentă la felul în care ajunge informația la celălalt.

11. Dacă ai putea să o iei de la început cu lucrurile pe care le știi acum, ai schimba ceva?

Nu cred că aș schimba ceva fundamental ca parcurs, doar la nivel de calitate a trăirii momentelor, în ideea în care poate aș îndrăzni mai mult, aș crede mai mult în mine, m-aș hrăni mai mult cu experiențele care mi-au răsărit în cale. Cumva chiar și lucrurile dureroase din viața mea și-au găsit explicația și locul în evoluția mea, deci nu aș schimba nici asta, deși au fost momente de intensă durere și suferință.

12. Ce sfat ai putea oferi unui specialist care suferă de o dizabilitate, aflat la început de drum?

I-aș spune că trăiește într-un moment mult mai bun decât am trăit eu, că piața este mult mai deschisă și că s-au făcut pași importanți pentru integrarea socială a persoanelor care poartă o dizabilitate. Da, mai sunt lucruri de făcut, dar eu am trăit epoca în care nu existam nici măcar la nivel legislativ ca persoană cu nevoi diferite. 

O altă recomandare ar fi să nu se confunde cu propria dizabilitate. Ea este o parte din el, pe care trebuie să și-o asume, dar el este mai mult decât atât. Dizabilitatea vine cu o experiență de viață inedită și îți dă șansa unor confruntări, a unor zbateri interioare care pot să te crească sublim. 

Dincolo de asta, da este important să crezi în visul tău și trebuie să ai convingerea că acolo unde încă nu a pășit nimeni, poți să fii tu cel care pășește prima dată! 

Citește și: INTERVIU Radu Leca, Psiholog Clinician

MEDIjobs

MEDIjobs este lider in Romania in domeniul recrutarii din sanatate. Recrutam specialisti medicali din Romania pentru Romania si trimitem oferte de job personalizate catre specialistii care se inregistreaza in platforma noastra. Ofertele trimise sunt bazate pe experienta specialistilor medicali, abilitatile lor, dar si salariul pe care si-l doresc.

Procesul de inregistrare este RAPID, USOR si GRATUIT. Creeaza-ti contul astazi.