Doamna doctor Rodica Lucia Robu este medic specialist pneumologie, iar cu ajutorul dumneaei vom încerca să vă convingem să îmbrăţişaţi această ramură a medicinei.
Sperăm ca exemplul ei să vă fie de folos!
Doamna doctor, cum aţi ales drumul, deloc uşor, al medicinei?
În clasele primare, eram elevă cu crucea roşie pe mânecă. Dacă mă ȋntreba cineva ce vreau să devin, spuneam că visez să devin doctoriţă. Am urmat cursurile UMF – Bucureşti, Facultatea de Pediatrie, pe care am absolvit-o ȋn 1980.
Au urmat 3 ani de stagiatură (aşa era atunci), fiind angajată la Spitalul de Copii Călăraşi – Bucureşti (a fost demolat de Ceauşescu când s-a construit Casa Poporului).
Am ratat secundariatul din anul 1983 (din motive personale) şi am intrat ȋn repartiţia pe ţară pentru medici de circă (aşa ne numeau la vremea aceea).
Am gândit: “Merg un an, apoi dau din nou.” Soarta nu a vrut aşa; trei ani nu s-a mai dat examen de intrare ȋn specialitate, motiv pentru care am rămas ȋn comuna Pogana, judeţul Vaslui, medic de circă.
A fost o perioadă grea, mai ales la ȋnceput: eu la ţară, dispensarul era lângă cimitir, plecată pentru prima dată de lângă părinţi…sper că aţi prins imaginea de ansamblu, total neprietenoasă pentru o tânără la început de drum.
Apoi a urmat partea frumoasă. Am făcut de toate: am moşit, am avut pacienţi de toate vârstele, citeam… citeam mai ales medicină internă, urgenţe etc.
Cum aţi ales pneumologia?
În 1987 am intrat ȋn specialitate, anul următor m-am căsătorit şi am născut un băiat. Specialitatea am făcut-o la Clinica Pneumologică Iaşi cu profesorul Ionescu, iar după ce am născut, am plecat la Bucureşti, la Institutul “Marius Nasta”. Avea cine să aibă grijă de copil, iar eu puteam merge la Spital.
Am revenit ȋn Bârlad ȋn 1992, după examenul de specialitate la Secţia Boli Pulmonare din cadrul Spitalului de Copii, urmând doamnei doctor Onete, care s-a retras când m-am ȋntors.
Au urmat ani frumoşi alături de colectivul de medici pediatri, alături de doamna doctor Drăghici, care era directoarea spitalului. A fost ca o mamă pentru noi toţi, ne-a ȋnţeles şi ne-a ajutat pe toţi. Respect!
În 1999 a trebuit să ne mutăm la Vaslui din cauza serviciului soţului meu. Nu a fost deloc uşor, şi nici simplu. Pentru noi a fost un nou ȋnceput, un nou loc de muncă, fără copil, un “luat de la zero”, dacă vreţi…
Am luat din nou cartea ȋn braţe: interne, pneumologie adulţi, gărzi adulţi. După trei ani s-a ȋnfiinţat şi un compartiment de pneumologie-copii, iar secţia mare a fost ȋmpărţită ȋn două, fiecare parte cu câte 20 de paturi.
Am fost numită director adjunct la DSP Vaslui, dar nu am putut sta prea mult. Nu era ceea ce ȋmi doream aşa că am demisionat şi m-am ȋntors ȋn secţie.
Am lucrat cu oameni frumoşi şi buni, atât medici cât şi asistente şi infirmiere.
Ȋn 2005 am hotărât, ȋmpreună cu o colegă, să mergem la Iaşi pentru competenţe ȋn bronhoscopie. Exista un fibrobronhoscop ȋn spital pe care nu-l folosea nimeni de 10 ani. Aveam nevoie pentru diagnostic şi ȋn acest fel nu mai trebuia să punem pacienţii pe drumuri.
Am colaborat cu anestezişti, cu chirurgi şi cu laboratorul anatomie patologică. Secţia arăta groaznic! Veneau pacienţii şi refuzau internarea când vedeau cum arată ȋn saloane, pe hol…
Am ȋnceput să caut sponsori! Poze, referate, solicitări! Ne-au ajutat câteva firme mici, Dedeman, domnul Porumboiu, Primăria Municipiului Vaslui.
Noroc cu acreditarea! Aşa am reuşit să dăm o faţă umană pavilionului. A fost lărgită baza materială, s-a achiziţionat aparatură, am ȋnceput să lucrăm la un anumit standard.
Vasluiul nu este chiar la capătul lumii!
Am mers la congrese şi simpozioane ȋmpreună cu colegele. Am dorit să se ştie că Vasluiul nu este chiar la capătul lumii – eram printre puţinele judeţe din ţară cu laborator de bronhoscopie, unde efectiv se lucra.
În toamna anului 2017 am decis să mă retrag din sistemul de stat. Îndeplineam condiţiile, aşa că am lăsat locul celor tineri. Eu am sperat să mă odihnesc, să am mai mult timp pentru mine. Nu a fost aşa pentru că acum continui să mă ȋmpart ȋntre Bârlad şi Vaslui. Iubesc ambele locuri.
La Bârlad am investit mult, ȋn 2010 am construit prima salină de suprafaţă din Moldova, am dotat cabinetele aşa cum am considerat că este bine ca medicii care vin la consultaţii să aibă tot ce le este necesar. Lucrez cu o echipă tânără de care sunt mândră!
Cum vă percep pacienţii dumneavoastră?
Pacienţii sunt cei care ȋţi acordă plusuri sau minusuri, aşa că ȋi las pe ei să hotărască. Pacienţii noştri sunt de toate vârstele. Au ȋnvăţat să vină la noi pentru că găsesc un zâmbet, o mângâiere, o mână ȋntinsă ȋntotdeauna.
Avem o tradiţie: de sărbători vine Moşul la Salină pentru copiii care ne vizitează mai des, pentru cei care acceptă invitaţia.
Avem program special şi vara. Cu ocazia “Zilei Copilului”- 1 iunie- copiii se bucură iar noi şi mai mult pentru că vedem fericirea pe chipurile lor.
Aveţi timp liber? Cum vă bucuraţi de acesta?
Timpul liber ȋl rezerv Sofiei, nepoţica mea, care-mi umple sufletul şi viaţa. Citim, ne jucăm, ne plimbăm, facem prostioare! Sentimentul de bunică este total diferit faţă de cel de mamă. Nu l-am ȋnţeles până nu am avut prilejul să-l trăiesc!
Îmi place să citesc, să călătoresc, să văd locuri şi oameni. Îmi place muzica şi ȋmi place să dansez.
Recomandaţi această specialitate tinerilor absolvenţi ai facultăţii de medicină?
Da, recomand tinerilor medici această specialitate. Se spune că nu este așa spectaculoasă ca altele, dar ai satisfacții exact ca după o operaţie reușită, ca după un transplant. Mulțumirea din ochii pacienților și strângerea mâinii la externare constituie izvorul puterii pentru zilele următoare, pentru următorii pacienți.
Pneumologia este o specialitate medicală în care este necesar să ai cunoştinte de radiologie-imagistică, oncologie; poţi face bronhoscopie, poţi studia patologia somnului. Există boli rare pulmonare care abia acum au început să fie studiate, deci nu este o specialitate aridă.
Pneumologia este o specialitate care îţi permite să te dezvolţi şi să creşti continuu ca specialist.
De ce aţi ales să rămâneţi în ţară?
Am rămas în România pentru că aici mi-am găsit locul. Nu mi-am pus niciodată problema să plec.
Care este diferenţa dintre medicina din regimul comunist şi cea de după decembrie 1989?
S-au schimbat multe… Asistenţa medicală primară exista şi atunci, şi o făceam cu multă seriozitate. Nu exista sa nu vaccinezi copiii, să nu ştii să moşeşti, pentru că aceste situaţii chiar erau frecvente, să nu faci teren….pacienții erau mult mai docili şi mai respectuoşi.
Astăzi pacienții se informează, își cunosc foarte bine drepturile dar nu şi obligatiile. De aici apar situații încordate uneori; corpul medical este nemulțumit, pacienții de asemenea. Iar dacă nu ştim să gestionăm momentul pot apărea situații conflictuale. Poate ar trebui mai multă educație medicală încă din școli, dar și din familie.
Aţi avut modele/mentori în familie, printre profesori?
În familia mea am fost primul medic. Am fost studenta doctorului Pesamosca, apoi a profesorului Maiorescu.
Am învăţat pasiunea pentru meserie, faptul că trebuie permanent să studiezi, să empatizezi cu pacientul, să sacrifici mult timp din timpul pe care ar trebui să-l petreci cu familia…
Dacă aţi putea da timpul înapoi, ce aţi alege?
Îmi iubesc profesia. Am îngrijit și îngrijesc pacienții cu același devotament şi cu aceeaşi dragoste. Nu contează vârsta şi nici statutul social.
Dacă ar fi să mai trăiesc o dată, aş alege ȋn mod sigur să fiu medic. Iubesc această profesie, aici, pentru că aici este locul meu, ȋn această ţară. Dar, poate aş încerca să fiu mai mult alături de familie.
Vă consideraţi un om împlinit?
Da! Sunt o persoană împlinită! Ca medic sunt mulțumită că pacienții mă caută şi sunt şi mai mulțumită când pleacă vindecaţi. Uneori îmi pare rău că nu pot ajuta mai mult şi că ziua are numai 24 de ore…
Scriu in speranta ca pot face lumea mai buna oferind informatii competente. Sunt convinsa ca informatia de calitate este sinonima cu educatia si poate schimba in bine mentalitati si destine.