Dr. Georgian Ciobotaru este medic rezident neurochirurg, are 29 de ani şi un simţ al umorului pe care vă las să-l descoperiţi ȋn interviul pe care am avut plăcerea şi onoarea să ȋl consemnez.
“Un doctor de excepție. Dedicat şi implicat în tot ceea ce face. Explicațiile, grija şi dragostea cu care te ȋnconjoară te fac să uiţi unde şi de ce eşti într-un spital şi de gravitatea bolii. Imposibilul devine posibil!”– D.M.
“Perseverenţă, abnegație, altruism, interes și dragoste; pentru a ajuta și a descoperi cauze, efecte, terapii și multe altele. Cu alte cuvinte: profesionalismul medicinii românești trebuie recunoscut și promovat. Mult succes și reușite pe măsură vă dorim!”- N.L.
Da. Asta vreau să fac la ȋnceput de an! Să promovez valoarea, speranţa, profesionalismul. Aceste mesaje pe care le-am folosit ȋn loc de introducere sunt luate de pe pagina medicului rezident Ciobotaru Georgian. Deşi este la ȋnceput de carieră pacienţii ȋl respectă şi ȋl iubesc. Şi au motive!
Georgian Ciobotaru, cum şi de ce aţi ales medicina?
Legenda spune că “doptor” a fost al doilea cuvânt pe care l-am pronunţat dupa “mama”. Nu ȋmi dau seama dacă am făcut-o pentru că mi-l tot şoptea ea ȋn contextul unei dorinţe personale sau a fost o dezamăgire gratuită oferită tatălui meu. Ȋn fond, cuvântul “tata” este imediat dupa “mama” până şi ȋn DEX, dacă decidem să ignorăm toate celelalte cuvinte intermediare.
Unde aţi urmat facultatea/ rezidenţiatul? Cum puteţi descrie parcursul dumneavoastră?
Acolo unde Dumnezeu nu m-a binecuvântat cu o inteligenţă nemaivăzută (ba chiar ȋn anumite momente nici eu nu o văd), a compensat prin capacitatea mea pitorească de a mă descurca ȋn orice situaţie.
Astfel, provenind dintr-o familie fără posibilităţi financiare semnificative am răspuns cu “merg ȋn armată” la ȋntrebarea “ce faci dacă nu ai notă de buget?”. Sunt astfel printre puţinii oameni care au decis să apere ţara din pură laşitate.
Cum alegerile neinspirate pot fi uneori superputerea mea, am ales medicina militară ȋnainte să ȋnţeleg că media de admitere avea să mă plaseze primul printre militari.
Rezidenţiatul l-am ȋnceput ȋn cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă “Bagdasar-Arseni” sub ȋndrumarea domnului Profesor Universitar Dr. Radu Mircea Gorgan. Faţă de dumnealui, personal, nutresc un respect deosebit, ȋntrucât a ȋnţeles exact nevoile mele la ȋnceput de drum şi m-a ȋndrumat către Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila”, Bucureşti.
Momentan, ȋn măsura timpului liber, sunt rezident neurochirurg ȋn cadrul “Brain Institute” – Spitalul Monza din Bucureşti, unde activitatea mea diferă complet de cea din cadrul spitalelor de stat.
Tot aici am fost ajutat să ȋmi definesc identitatea ca medic şi am fost ȋndrumat spre chirurgia epilepsiei şi neurochirurgia oncologică, domenii faţă de care am prins drag. Sunt conştient că pun carul ȋnaintea boilor ȋndrăznind să visez la o supraspecializare, nefiind ȋncă…specialist.
Ce puteţi spune despre perioada rezidenţiatului la acest moment?
Pe zi ce trece, cu fiecare caz observat şi fiecare pagină citită, sunt din ce ȋn ce mai copleşit de complexitatea specialităţii alese. Fiecare lucru nou citit mă face să mă ȋntreb cum de am reuşit să trăiesc până atunci fără informaţia respectivă, care dintr-o dată mi se pare esenţială.
Tot ce ȋmi doresc pe viitor ca rezident este să nu dezamăgesc oamenii care ȋmi oferă ȋncrederea lor, de la pacienţi la ȋndrumători şi profesori.
Iar pentru perioada rezidenţiatului care va urma ȋn 2020?
Schimbarea de paradigmă pe care o aduce cu sine liberalizarea pieţei de rezidenţi este poate cea mai bună măsură luată de vreun guvern recent ȋn lupta cu exodul medicilor.
Transferul rezidenţilor din spitale, unde raportul rezidenţi-pacienţi este unul abundent, către spitalele judeţene, unde este o secetă cronică de personal şi ȋn special personal tânăr, nu poate decât să aducă un mare plus sistemului de sănătate. Mai mult decât atât, respectul cuvenit unui rezident, ȋn acest fel, va fi ȋn mare parte restabilit.
Nu pot estima dacă această schimbare pentru mine personal va fi un avantaj, ȋnsă, cu siguranţă, pacienţii români vor simţi peste câţiva ani rezultatele acestei intenţii onorabile.
Care au fost sau sunt mentorii dumneavoastră?
Mă simt onorat gândindu-mă câţi ȋnvăţători au avut grijă să ȋşi pună amprenta asupra mea. Medici din ţări din care nu speram să mă ȋntorc vreodată atât de schimbat: Turcia, Ungaria, Italia, Franţa etc.
La ora actuală ȋnsă, sunt copleşit de colaborarea zilnică cu un neurochirurg al cărui act chirurgical se ridică la cele mai ȋnalte standarde din Europa. Cu grija unui tată m-a ȋnvăţat ce ȋnseamnă discuţia cu bolnavul, planul chirurgical, folosirea instrumentelor şi răbdarea. M-a ȋnvăţat ce ȋnseamnă onoarea şi grija sinceră faţă de pacient.
A reuşit să transforme un rezident care ȋntârzia zilnic şi cu bagajele pregătite să plece oriunde i s-ar fi deschis o uşă ȋn Europa, ȋntr-un rezident care nu a ȋntârziat niciodată ȋn decursul a 3 ani, şi care nu ar mai pleca niciodată dintre ai lui.
Care este rolul dumneavoastră ȋn echipa medicală?
Deşi iniţial credeam că rolul meu va fi unul limitat, ajungând ȋn cel mai bun caz doar o rotiţă mică dintr-un ceas care nu mai rămâne ȋn urmă, timpul a dovedit contrariul.
Astfel, folosindu-mă de tehnici moderne de detecţie a leziunilor cerebrale ȋn cazul epilepsiilor precum şi de softuri dedicate pentru facilitarea obţinerii planurilor chirurgicale tridimensionale consider că am reuşit să ȋmi găsesc o identitate ȋn cadrul echipei.
Mai mult decât atât, ȋncercând fie să aduc din Europa, fie să creăm pe plan local metode de detectare a anomaliilor cerebrale, bazate pe inteligenţa artificială, lupt să nu ramân un pion pe tabla echipei, ci un adevărat partener al pacienţilor ce suferă de epilepsie ȋn ȋntreaga ţară.
Duceţi problemele de la clinică acasă?
Din păcate, acest fapt este inevitabil. Ȋn primul rând, muncind până la 16 ore pe zi 5 zile pe săptămână şi alte câteva ore ȋn weekend, “acasă” devine doar locul unde ajung să dorm, iar un pat din spital poate ocupa foarte uşor această funcţie.
Ȋn al doilea rând, ajung uneori să simpatizez cu pacientul, iar problema lui devine problema mea, aşa ȋncât toată apa Dunării nu mă poate scăpa de mirosul de suferinţă cu care mă ȋncarc.
De multe ori mă ȋntreb unde au greşit părinţii mei de nu m-au convins să mă fac bucătar!
Ce puteţi spune despre relaţia cu pacienţii şi cu echipa medicală?
Relaţia cu pacienţii am ȋnvăţat-o ȋn mediul privat. Acolo am fost crescut zâmbind tuturor şi făcându-i să creadă ȋn succesul operaţiei prin care vor trece.
Tot acolo am fost ȋnvăţat să iau asupra mea răspunderea actului chirurgical, onorând ȋn acest fel ȋncrederea pacientului. Tot ȋn mediul privat am fost crescut ca mezinul unei echipe chirurgicale care ȋmi va rămâne ȋntotdeauna ȋn suflet ca o familie.
Fiecare membru care pleacă o face ȋmpreună cu o bucăţică din inimile noastre, iar cei care vin trebuie să arate că, mai presus de cât de capabili sunt ȋn domeniul lor, ştiu să fie parte din echipă.
Aici am ȋnvăţat că alegerea unui nou membru nu se face de către şefi, ci de către viitorii colegi, iar uneori poate dura luni ȋntregi până se găseşte acea piesă de puzzle care lipseşte.
Pacienţii cum vă percep? Dar dumneavoastră pe ei?
Venind ȋn ȋntâmpinarea lor ca rezident al unui medic consacrat, se stabileşte mult mai uşor o conexiune, ȋnsă aceasta este esenţială.
O ȋntâlnire preoperatorie adunând anamneza, examenul clinic, neurologic şi pregătirea psihologică pentru evenimentul chirurgical ce va urma durează minimum 45 de minute, putându-se prelungi frecvent până la 90 de minute.
Sunt puţini oamenii cu care stau atât de mult de vorbă şi cărora să- le rămân indiferent emoţional.
Puteţi da exemple de plusuri şi minusuri ȋn profesia domniei voastre?
Este o meserie pe care o poţi iubi şi o poţi urȋ, alternând sentimentele de multe ori ȋn decursul aceleiaşi zile. Mulţumită filmelor americane, neurochirurgia are o imagine mult mai frumoasă decât ȋn realitate, ceea ce de multe ori constituie un plus.
Timp liber? Hobby-uri?
Timpul liber este o pasăre rară ȋn lumea mea, la fel de rar, poate, precum ciorile albe.
Fiind on call 24/7 m-am obişnuit să renunţ la multe obiceiuri pe care le aveam pentru a putea fi oricând disponibil ȋn caz de urgenţă. Ba, mai mult, pentru a putea ajunge mai repede la spital, mă folosesc de motocicletă până la 9 luni din an, gest care a născut şi o pasiune pentru aceasta, dincolo de aşteptări. Aşa am ajuns singur pe două roţi până ȋn Grecia, ȋn primăvara lui 2019, pentru un curs ce dura numai o zi, ȋnsă a meritat fiecare kilometru!
De ce aţi ales să rămâneţi ȋn ţară?
Deşi povestea siropoasă a dragostei mele pentru pacientul român ar fi poate mai apreciată, răspunzând scurt şi sincer ar fi de fapt: pentru mentorul meu.
Dacă v-aţi aşeza puţin ȋn pantofii mei, lumea ar arăta aşa: un copilaş crescut ȋn toate vacanţele la bunicii care l-au ȋnvăţat să muncească din greu, fără să ceară ceva la schimb, ajunge ȋntr-un domeniu complet necunoscut, unde unul dintre cei mai buni neurochirurgi din ţară ȋşi asumă un risc şi ȋl creşte ca pe fiul lui, cu toată răbdarea aferentă şi ȋi oferă o meserie pe care nimeni nu i-o va putea lua vreodată.
Ȋmi place să cred că ȋn viaţă suntem răsplătiţi pentru riscurile pe care ni le asumăm, iar recunoştinţa pe care o port acestui om mă leagă oarecum cu sânge de România.
Dacă ar fi s-o luaţi de la capăt, ce aţi schimba?
Nimic!
Aceasta este povestea adevărată pe care Georgian Ciobotaru ȋncă o scrie. Ȋi dorim să rămână la fel de iubit de către pacienţii săi şi să scrie la rândul lui noi pagini ȋn domeniul neurochirurgiei!
Citește și INTERVIU Dr. Cristina Popescu, medic rezident pediatru: „Cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost empatia, sa inteleg frica unui parinte care vine la mine sperand ca am toate raspunsurile pentru copilul lui”
Scriu in speranta ca pot face lumea mai buna oferind informatii competente. Sunt convinsa ca informatia de calitate este sinonima cu educatia si poate schimba in bine mentalitati si destine.