INTERVIU | Simona Cernea, Psihoterapeut: „Noi trebuie sa ramanem conectati cu clientii nostri, pentru ca doar asa ii putem ajuta cu adevarat”

Simona Cernea este un om bun, cald si o mama responsabila. Intelegi toate aceste lucruri imediat cum te intampina cu un zambet larg pe fata in cabinet. Nu crede in detasare cand vine vorba despre relatia cu clientii, deoarece fara conectare nu ar putea exista vindecare. Bucuria cea mai mare o resimte din rezolvarea problemelor mici, pe care, de altfel, considera ca fiecare om si le poate rezolva singur. De multe ori insa, oamenii nu stiu cat de accesibila le este solutia.

Considera ca rolul de mama a ajutat-o sa inteleaga pe propria piele provocarile si frustrarile vietii de parinte si ca i-a conferit mai multa credibilitate in fata parintilor. Tocmai pentru ca stie, la randul sau, cum este viata de parinte.

Si-ar dori cand vine vorba despre profesia pe care o exercita din suflet, cu mult entuziasm, o recunoastere a utilitatii de catre publicul larg. Pentru ca inca exista prejudecata ca mersul la psiholog este doar pentru oameni nebuni. Crede in puterea pe care o are informatia si educatia si, de asemenea, in faptul ca fiecare om, la un moment dat in viata, poate ajunge sa aiba nevoie de ajutor, fara sa fie judecat.

1. Care a fost momentul in care ai stiut ca iti doresti sa urmezi psihologia? Ce te-a inspirat in alegerea ta?

Dintotdeauna am fost atrasa de acest domeniu, inca din adolescenta, din liceu. Dar nu am inteles la momentul acela ca as putea transforma un hobby intr-o profesie, sau poate era cazul sa mai trec prin viata, sa imi traiesc propriile experiente si sa ma maturizez. Asa ca prima facultate a fost ASE-ul si abia apoi la cativa ani distanta am realizat ca trebuie sa urmez acea chemare catre oameni, catre acest domeniu al psihologiei.

2.  Este mai usor sa lucrezi cu adultii sau cu copiii? Explica, te rog.

Este diferit. Teoretic adultii vin de buna voie si ai zice ca sunt mai implicati in procesul terapeutic, ca nu trebuie sa ii “convingi” sa fie acolo. Pe de alta parte, cu copiii lucrezi prin joc si ii atragi in alianta terapeutica coborandu-te tu in lumea lor ludica, ceea ce este distractiv. Asa ca nu as spune ca este mai usor cu o categorie sau alta, ci doar ca este diferit.

3.  Crezi ca rolul de mama iti usureaza meseria? Din ce motiv?

Da, cred ca da. In primul rand pentru ca “testez in vivo” multe concepte si idei, ii urmaresc reactiile fiicei mele, le urmaresc pe ale mele, si cumva ma ajuta sa vad ce ar functiona si ce nu, cum ne comportam in anumite situatii, ce simtim si cum reactionam. Este clar ca nu imi transform copilul in etalon, dar macar pot spune ca inteleg pe propria piele provocarile si frustrarile vietii de parinte. Iar in al doilea rand ma ajuta prin faptul ca imi confera mai multa credibilitate in fata parintilor cu care lucrez. Nu cred ca ne-am simti niciunul dintre noi confortabil cu un dentist cu dintii stricati sau cu un instructor de fitness obez. La fel este si cu primirea unor sfaturi de parenting de la cineva care nu are copii- sunt mai putin credibile, cu toata bunavointa si documentarea persoanei care le ofera.

Citeste si: INTERVIU Dr. Olaru Radian-Alexandru, medic psihiatru

4. Care este cel mai mare critic al tau?

Clar Natalia, fiica mea. Dar ma si ajuta. Ca orice copil este curioasa ce face mami la serviciu si, evident, nu ii pot povesti decat cate ceva despre copiii cu care lucrez, iar ea imi ofera bucuroasa si necenzurata feedback-uri din punctul de vedere al copilului. Cateodata imi critica metodele, iar de cele mai multe ori ma invata pentru a mia oara sa ma pun in locul copilului.

5.  La ce resurse apelezi atunci cand ai indoieli? Preferi sa apelezi la persoane sau carti?

Le alternez. Trec pe la “litera legii”, prin cartile de specialitate, dar mai am si niste colegi de suflet la care apelez atunci cand simt ca ma lovesc de un zid.

6. Crezi in dezvoltarea profesionala continua. Cand se va termina studiul pentru tine?

Niciodata. In primul rand datorita faptului ca este un domeniu atat de frumos dar atat de vast, cu atat de multe abordari incat ai tot timpul o informatie noua de descoperit si integrat. Si in al doilea rand pentru ca si Colegiul Psihologilor a ales sa ne “tina in priza” prin sistemul de credite si schimbari de trepte la care trebuie sa faci dovada perfectionarii si invatarii continue prin cursuri si formari complementare.

7. Cum reuseste un psiholog sa se detaseze de pacientii sai? In ce situatii se implica?

Exista tehnici pe care fiecare scoala de psihoterapie le promoveaza, dar nu stiu daca “detasare” este cuvantul potrivit. Pentru ca cine ar vrea langa el un psihoterapeut detasat, rece, lipsit de empatie?! As spune mai degraba ca noi trebuie sa ramanem conectati cu clientii nostri, pentru ca doar asa ii putem ajuta cu adevarat; intr-un proces terapeutic relatia terapeutica dintre cei doi jucatori este vindecatoare per se intr-o proportie covarsitoare de aproape 80%, iar o relatie autentica nu se poate construi pe detasare.

Problema, din punctul meu de vedere, este sa nu ajungi la identificare cu clientul, cu problemele lui, sa nu devina totul prea personal si sa ajunga sa sufere ambii deopotriva, sa iti pierzi ca si terapeut abilitatea de observator fin, si problemele clientului tau sa te transpuna in propriile scheme disfunctionale. Pentru acest lucru exista dupa cum spuneam tot felul de tehnici, exista autoobservarea, exista grupuri de supervizare si intervizare intre specialisti si bineinteles terapia personala a ta, pentru a-ti rezolva propiile angoase si a nu le rasfrange asupra clientilor tai.

8. Povesteste-ne cazul care ti-a adus cea mai mare satisfactie profesionala.

Desi poate cazurile cele mai dificile cu patologiile cele mai grele sunt cele mai vizibile, adica se observa diferente clare in decursul catorva luni de terapie (de exemplu, o depresie profunda, insotita de cateva zile de medicatie psihotropa, care impiedica omul sa se ridice din pat, sa manance sau sa se spele, iar la cateva luni distanta persoana este functionala si merge si la serviciu) mie imi place foarte mult atunci cand reusesc sa aduc alinare si linistire pe probleme mici. Pentru ca, nu-i asa, oamenii de cele mai multe ori se impiedica de pietre si nu de munti.

Atunci cand o persoana cu un doliu foarte recent vine si iti spune ca este in depresie, si doar faptul ca ii intelegi si accepti suferinta, ca ii explici ca este normal ca lipsa unei persoane dragi sa doara atat de tare in acest stadiu, ca nu este nimic in neregula cu ea momentan ci doar trebuie sa isi ofere timp pentru a integra lipsa si noua viata si vezi cum omul din fata ta se simte deja un pic eliberat este foarte satisfacator pentru mine. Sau cand un parinte introvert si putin anxios vine sa vorbeasca despre copilul lui caruia nu prea ii face placere sa iasa din casa si nu isi face prieteni cu usurinta, iar dupa o ora de discutii ajunge sa exclame: “dar este exact ca mine. Asa sunt si eu, asa l-am crescut si pe el. Este timpul sa schimbam ceva impreuna”…cumva acestea sunt cazurile care imi aduc satisfactii mici, dar multe, zi dupa zi!

9. Care sunt calitatile pe care le apreciezi cel mai mult la un alt coleg psiholog? Dar defectele fata de care nu ai toleranta?

Imi plac oamenii calzi, empatici, umani, care te inteleg in primul rand ca om, si pentru care nu reprezinti un caz ci un destin. Nu imi plac persoanele manipulatoare, care folosesc profesia in scopuri personale obscure, care se folosesc de relatia terapeutica de care vorbeam mai devreme si de vulnerabilitatea omului din fata sa pentru a obtine diverse beneficii personale.

Imi povestea o data o clienta ca dupa cateva sedinte cu un terapeut barbat acela a inceput sa ii faca avansuri, clienta a parasit terapia respectiva. Acest lucru (incercarea de obtinere de foloase personale, avantaje, beneficii relationale, sexuale sau de alta natura) de la o persoana vulnerabila mi se pare josnic si de neiertat si ar trebui sesizat, pentru ca intr-un fel ne putem pierde putina credibilitate pe care o avem ca si profesie.

10. Medicii sunt expusi unei game vaste de probleme si tuburari psihologice. Ce ai face pentru ei daca ti-ar sta in putere sa modifici ceva in sistem?

Nu doar pentru medici, ci pentru toata lumea ar trebui sa existe acea recunoastere a serviciilor de psihoterapie de catre Casa de Asigurari de Sanatate si decontarea lor la niste tarife realiste si pentru un numar de sedinte care pot face o diferenta in viata omului. Si, de asemenea, o recunoastere a utilitatii noastre de catre publicul larg, poate prin niste campanii la nivel de tara, pentru ca oamenii sa poata trece de la “nu ma duc la psiholog ca nu sunt nebun”, sau “si daca ma duc si vorbesc despre problema mea cu ce o sa ma ajute acest lucru”, sau “oricum psihologul tace si nu zice nimic si eu nu vreau sa stau intins pe o canapea“ (ceea ce majoritatea orientarilor terapeutice nici nu practica).

Acest lucru poarta denumirea de psihoeducatie si fiecare dintre noi incercam sa o facem la scara mica prin blogurile proprii, prin articole si filmari, dar poate este cazul sa se faca si la scara larga. De ce am spus ca pentru toata lumea si nu doar pentru medici? Pentru ca este ciudat sa obligi o anumita categorie profesionala sa beneficieze de anumite servicii, pentru ca in toate profesiile exista oameni care sunt echilibrati si bine cu ei, dar ca printr-o informare corecta oricine ar trebui sa ajunga la concluzia ca intr-un anumit moment din viata daca simte ca are nevoie de ajutor se poate adresa cu incredere si fara sa fie judecat unui psihoterapeut.

11.  Care este cel mai important lucru pe care l-ai invatat in calitate de psiholog?

Ca fiecare om in parte este expertul problemei sale, ca el stie cel mai bine toate detaliile, doar ca nu gaseste momentan drumul spre rezolvare. Si ca fiecare dintre noi avem propria “cutie de viteze” care ne imprima ritmul cu care putem integra si rezolva o problema si ca acest ritm trebuie respectat. Degeaba eu am o “masina cu 6 viteze” daca omul din fata mea conduce “o masina care nu poate trece intr-a treia”, este de datoria mea sa il asist in ritmul lui. Si ca, desi unici, suntem atat de asemanatori in diversitatea noastra.

12.  Trecem cu totii printr-o perioada tulbure si plina de incercari. Care este sfatul pe care il poti oferi psihologilor si medicilor aflati in prima linie?

Ma voi referi acum la anuntul pe care il fac insotitorii de zbor in timpul indicatiilor de decolare “ in cazul putin probabil al depresurizarii cabinei, mastile de oxigen vor cadea automat. Luati cea mai apropiata masca de dumneavoastra si fixati-o peste gura si nas si respirati normal. Abia apoi puteti oferi asistenta altora”. Asadar, sa intelegem aceasta minunata metafora. Nu este vorba despre egoism , cum multi ar putea crede, ci de faptul ca nu poti sa dai din ce nu ai, nu poti salva pe cineva de la inec daca nu stii sa inoti. Asadar oamenii din prima linie trebuie intai sa aiba grija de ei pentru a putea fi capabili sa ii ingrijeasca pe ceilalti.

Citeste si: INTERVIU Radu Leca, Psiholog Clinician