INTERVIU dr. Andrei Popescu, medic ortoped, supraspecializat in chirurgia umarului: “Chirurgii viseaza de obicei la lucruri imposibile sau impracticabile, eu mi-as dori sa fie zile cu mai mult de 24 ore”

Desi pare prea tanar pentru a avea o experienta profesionala atat de vasta, domnul doctor Andrei Popescu are la activ nu sute, ci mii de interventii chirurgicale, care au condus la obtinerea supra-specializarii dorite, cea de chirurgie a umarului. Avand la baza rezidentiatul efectuat in Germania, urmat apoi de trei stagii de specializare in Franta si Germania, si-a dorit sa fie cat mai pregatit pentru cariera aleasa.

Considera ca cea mai importanta lectie invatata in viata profesionala a fost de a folosi cu eficienta maxima resursele de care dispune in fiecare moment: cunoasterea si priceperea in domeniu, dar si logistica medicala moderna. Asemanator activitatii pilotilor de linie sau militari, chirurgia presupune un antrenament intens si dezvoltarea continua a capacitatii de reactie si de adaptare in cazuri speciale, pentru ca fiecare pacient in parte este un caz special.

Glumeste cu privire la relatia cu cel mai bun „prieten“ din sala de operatii, medicul anestezist, care reprezinta din punctul sau de vedere un factor important pentru tratamentul optim.

Despre inovatie spune ca este o sabie cu doua taisuri, deaorece nu tot ceea ce este nou descoperit este automat bun de aplicat. Iar daca i-ar sta in putere sa schimbe ceva, ar interveni in educatia si informarea medicala a pacientilor. Este convins ca fara un program national de preventie a tuturor maladiilor care pot fi evitate, medicina va fi mereu un sac fara fund care consuma la infinit resurse umane si financiare.

1. Ce v-a determinat sa alegeti ca supraspecializare chirurgia umarului? Care a fost momentul in care ati stiut ca doriti sa mergeti pe acest drum?

De la varsta de 10 ani am inceput sa joc volei in lotul de juniori al CSS Constanta. In timpul liceului am participat la diverse concursuri intre academiile si colegiile militare sau olimpiade scolare nationale. Avand antrenamente zilnice, pe langa orele de instructie militara si educatie fizica, diversele probleme osteo-articulare si musculare nu m-au ocolit. A trebuit chiar sa urmez protocoale de tratament si recuperare pentru probleme de umar. 

Cu ajutorul profesorului coordonator al cercului de biologie am inceput sa aprofundez anatomia functionala si tematica fiziologiei sportivului, pentru a-mi satisface curiozitatea mai intai. Intre timp am devenit atat de pasionat de anatomia umana incat am participat la olimpiadele nationale de biologie, iar optiunea unei cariere in medicina m-a incantat mai mult decat alegerea initiala de a deveni pilot de avion de vanatoare. In timpul facultatii am fost capitanul echipei de volei UMF Bucuresti si eram pasionat de studiul ortopediei si traumatologiei sportive, dar in special de tematica umarului sportivului.

2. Care considerati ca este importanta supraspecializarii in procesul de diagnostic si tratament al unui pacient?

Dupa 6 ani de facultate, un medic isi alege o specializare care dureaza de obicei intre 5 si 7 ani; in cazul meu a fost Chirurgia Ortopedica si Traumatologie, pe care am parcurs-o in totalitate in sistemul de rezidentiat german. Programa germana, pentru domeniul ortopedie-traumatologie, presupune completarea unui log-book obligatoriu cu peste 2500 de proceduri si operatii de efectuat, dar si curicule specifice rezidentiatului. 

Se presupune ca un medic specialist poate diagnostica si trata majoritatea patologiilor de ortopedie traumatologie, conform cunoasterii actuale, in cele mai bune conditii si cu o rata de succes cuantificabila in limitele normelor aprobate de ministerul de resort. Dupa specializare urmeaza educatia medicala continua care asigura actualizarea in forma continuata a stiintei si metodelor de diagnostic-tratament.

Cu toate acestea, stiinta si tehnologia medicala avanseaza extrem de rapid, in timp ce resursa umana ramane aceasi. Pe scurt, un chirurg nu poate ramane up-to-date si in domeniul chirurgiei coloanei vertebrale si a  genunchiului, dar si a mainii. Nu are timp fizic si nici capacitate logistica pentru a  exersa corect in toate aceste domenii incat sa fie capabil sa ofere maximul de calitate si siguranta in ingrijirea pacientului. Astfel au aparut programe de supra-specializare, in care chirurgul specialist aprofundeaza stiinta si priceperea exclusiv in diagnosticarea si tratamentul patologiilor unei singure zone anatomice, a umarului de exemplu, sau doar a soldului.

3. Ce durata de timp considerati necesara pentru a dobandi competentele necesare unei supraspecializari? Ce metode sunt de ajutor in acest sens (cursuri, conferinte etc.)?

In medicina, la fel ca si in viata, invatam cat traim. Nu exista ’gata, am facut x cursuri si y stagii, acum sunt supracalificat, stiu totul si nu mai am nevoie de altceva pentru a-mi face pacientii fericiti pana la sfarsitul carierei’.

Supraspecializarea prespune efectuarea unor stagii suplimentare, asemanatoare celor din rezidentiat ca structura, dar mult mai complexe si mai intense. Exista cataloage si curicule specifice, sunt invatate proceduri speciale pe care unii specialisti nici nu le-au intalnit in timpul rezidentiatului. In spatiul anglo-saxon exista conceptul de stagiu-fellowship: un medic specialist junior efectueaza un stagiu de 6-12-18 luni coordonat de un chirurg maestru intr-un anume domeniu, pentru a aprofunda domeniul de interes. Eu am ales sa urmez trei ani de stagii de supraspecializare tip fellowship in Franta si Germania. Am avut sansa sa le efectuez in poate cele mai bune centre de chirurgie a umarului si a mainii din lume.

Complementar, exista educatia medicala continua specifica domeniului de supraspecializare, care presupune participarea la cursuri si conferinte pentru tot restul carierei. Cursurile singure nu sunt suficiente. Recomandarea este efectuarea unui stagiu hands-on, cu o curicula bine definita, in care medicul specialist poate sa invete si sa castige o rutina in operatiile din domeniul supra-specializarii, nu doar sa observe (asa numitul observership). In timpul fellowshipurilor am participat co-operator la peste 3500 operatii de umar din care la 700 am fost operator principal, asistat de mentorii mei.

In final, medicul supraspecializat care a adunat maximul de experienta si rutina intr-un domeniu de nisa, ar trebui sa primeasca medici stagiari – ’fellowshi’ si sa organizeze cursuri, workshop-uri si conferinte. Explicand altora secretele meseriei, ajungi sa inveti si sa fixezi si mai multe aspecte, continui sa te dezvolti.

4. Cat de mult timp investiti in dezvoltarea dumneavoastra profesionala? Este importanta invatarea continua pentru un medic?

Cel putin 30% din timp. Meseria de chirurg reprezinta un balans intre ingrijirea pacientilor, formare continua si invatare permanenta. Necesarul investitiei pentru a reusi un balans satisfacator  poate fi zdrobitor. Sunt multe sacrificii financiare si de timp liber, iar de cele mai multe ori viata privata sau de familie (daca aceasta exista) sufera cel mai mult. Un chirurg auto-suficient care astazi se opreste din citit, din participari la congrese sau vizitat alti colegi, in 3-4 ani va fi depasit sau in afara normelor sistemului.

5. Credeti in colaborarea multidisciplinara? Ce calitati apreciati cel mai mult la medicii cu care colaborati?

Sunt format in scoala germana de ortopedie. Inainte sa devin chirurg a trebuit sa fiu mai intai medic: urgentist, internist, anestezist, samd., tocmai pentru a intelege importanta colaborarii multidisciplinare si a valorii conceptului de second-opinion. Nu le putem face pe toate in viata; exista atat cazuri simple cat si cazuri foarte complexe care au nevoie de expertiza unei echipe multidisciplinare. 

Prefer sa discut cu alti colegi sau medici din specialitati diferite tocmai pentru a verifica din alte puncte de vedere ca strategia diagnostica si tratamentul indicate sunt cele mai bune pentru pacient. Caut si apreciez colegii colaboratori care inteleg acest concept: fiecare cu domeniul sau de supra-specializare aduce maximul de pricepere intr-o echipa multidisciplinara dedicata exclusiv ingrijirii pacientului.

6. Aveti incredere in inovatie si in ultimele descoperiri medicale? Sau preferati sa verificati singur eficacitatea unui tratament?

In Europa exista din fericire o legislatie corecta in privinta preluarii inovatiilor medicale in practica curenta. Din multitudinea de tratamente aprobate, bazandu-se pe experienta clinica, chirurgul poate alege si personaliza tratamentul adecvat pentru fiecare pacient in parte.

Inovatia in medicina este o sabie cu doua taisuri. Nu tot ceea ce este nou descoperit este automat bun de aplicat. Exista foruri stiintifice care verifica aceste lucruri, dar si grupuri de interese, de obicei industria medicala, care incearca sa convinga medicii sa foloseasca metode pseudo-inovatoare pentru a stimula to ceea ce inseamna comercial in actul medical. 

Va dau exemplul infiltratiilor PRP (platelet-rich-plasma, infiltratii cu sange centrifugat) in tratamentul diverselor patologii ale umarului. Aceasta metoda a fost introdusa si prezentata ca inovatoare si in alte domenii medicale sau in estetica. In cateva domenii s-a dovedit a fi un instrument util si este o metoda de tratament validata. In ortopedie, in special in chirurgia umarului, PRP a fost initial considerat tratamentul ideal pentru rupturi tendinoase, artroze, defecte de cartilaj, etc., era panaceul ideal. 

Multi cercetatori si chirurgi au obtinut grade universitare, au ajuns profesori cu studii despre PRP. Industria a ajuns la a 4-a generatie de kit-uri care pot fi folosite in cabinet si a raspandit tehnica in toata lumea. Ce arata studiile actuale? PRP nu functioneaza! Infiltratiile PRP in umar nu au un efect diferit unei infiltratii cu ser fiziologic! PRP in umar nu este recomandat! PRP (in tratamentul umarului) este bun deci doar pentru bugetul cabinetului si cifra de afaceri a companiei care produce kit-urile respective.

7. Chirurgii viseaza? La ce anume? (aspiratii, dorinte in viitor)

Da, de obicei la lucruri imposibile sau impracticabile: eu mi-as dori sa fie zile cu mai mult de 24 ore. Altii isi doresc iahturi, dar tot ironic, pentru ca meseria de chirurg nu este tocmai una lucrativa din punct de vedere al castigurilor si nu ar avea niciodata timp sa invete sa navigheze.

Lasand gluma, cred ca majoritatea  viseaza la mai mult timp liber alaturi de cei dragi si la momentele de detasare de rutina chirurgicala.

8. Care este cel mai bun prieten al unui medic chirurg?

Unul dintre profesorii mei din timpul rezidentiatului intreba cand intra dimineata in blocul operator “Contra cui lupt (muncesc) eu astazi?”, incercand sa afle numele anestezistului de sala. Desi relatia de prietenie chirurg – anestezist este datorita imprejurarilor una de dragoste-ura, o colaborare stransa intre cei doi va asigura tratamentul optim.

In afara meseriei, cu siguranta partenerul de viata trebuie sa fie cel mai bun prieten.

9. Aveti momente cand va este teama sa efectuati o anumita procedura/interventie? Cum procedati atunci?

In chirurgie nu exista conceptul de teama. Ori stiu sa tratez si incep procedura ori aplic protocolul de cazuri speciale personalizat pacientului (invatat si repetat de atatea ori) pana cand ajunge ajutorul sau un confrate cu experienta mai vasta decat a mea. Chiar si in cazul in care eu as fi ajutorul altui coleg aflat intr-un impas, nu exista teama ci doar grija aplicarii corecte a celor invatate, conform supra-specializarii.

10. Daca v-ar sta in putere sa schimbati ceva in medicina, care ar fi acel lucru?

Definitiv educatia si informarea medicala a pacientilor. Fara un program national de preventie a tuturor maladiilor care pot fi evitate, medicina va fi mereu un sac fara fund care consuma la infinit resurse umane si financiare.

11. Care este cel mai important lucru pe care l-ati invatat de cand sunteti chirurg?

Sa folosesc cu eficienta maxima resursele de care dispun in fiecare moment: cunoasterea si priceperea in domeniu, dar si logistica medicala moderna. Asemanator activitatii pilotilor de linie sau militari, chirurgia presupune un antrenament intens si dezvoltarea continua a capacitatii de reactie si de adaptare in cazuri speciale, pentru ca fiecare pacient in parte este un caz special.