Importanta paraverbalului in interviul de angajare

Paralimbajul se refera la calitatile vocale care insotesc de obicei vorbirea, el fiind deseori invocat in randul specialistilor ce ne propun o abordare cat mai reusita, in cadrul interviului de angajare.

Paralimbajul este clasificat de Knapp si Hall in doua mari categorii: calitatile vocii si vocalizarile. Calitatile paralingvistice ale limbii includ: intensitatea, ritmul, tempo-ul, articularea si rezonanta vocala. Vocalizarile paralingvistice includ rasul, plansul, suspinul, regurgitatul, inghititul, sforaitul, sughitul etc. Alte vocalizari paralingvistice sunt intensitatea si noninfluentele, de tipul „hm”, „ah” si „uh”.

Linistea este considerata ca facand parte din paralimbaj

Persoanele care audiaza pot discerne atunci cand vorbitorii sunt nervosi sau increzatori prin simpla ascultare a tonului vocii lor, a ritmului acesteia, a linistii din ea, precum si din numarul noninfluentelor. De exemplu, parintii detecteaza adesea starea de deceptie a copilului nu atat din cuvintele rostite de acesta, cat din modul in care copilul isi expune „problema”. Prin intermediul paralimbajului, putem spune daca vorbitorii sunt sinceri, cinici ori sarcastici. Mai mult, originea geografica a unei persoane poate fi strans determinata de paralimbajul sau.

In toate limbile vorbite, sunetele vocale sunt purtate prin vocale, fiind imposibila rostirea cuvintelor fara acestea. Consoanele, pe de alta parte, functioneaza pentru a stopa si porni sunetul. Acelasi autor subliniaza ca, desi exista mii de sunete de vorbire, pe care orice individ uman le poate rosti, doar cateva sute de sunete au fost observate printre vorbitorii limbilor lumii.

In medie, sunt folosite vreo patruzeci de sunete, si toti copiii lumii sunt capabili de a le emite pe toate; toti copiii, de pretutindeni, produc aceleasi sunete in faza de sugari (de pana la un an). Unele limbi, numite tonale, se bazeaza pe tonuri vocalizate pentru a comunica semnificatii. In aceste limbi, ridicarea sau coborarea tonului schimba intelesul cuvantului. Vorbitorii englezi modifica intensitatea vocii pentru a-si comunica furia sau tristetea.

Asa cum se intampla si cu alte forme de comunicare, unele scheme sunt dobandite prin invatare si variaza de la o cultura la alta. De exemplu, cei din Coreea de Sud sunt invatati sa evite vorbitul si rasul zgomotos in orice situatie, acest comportament fiind vazut ca primitiv si neproductiv. De aceea multi coreeni, in special femeile isi acopera gura atunci cand rad.

Comunicarea non verbala include si comunicarea plastica, muzicala sau cinematografica.

Pentru a intelege aceste tipuri de comunicare non verbala receptorul trebuie sa aiba o anumita educatie pentru a putea decodifica elementele specifice acestor arte. Exprimarile artistice tradeaza personalitatea creatorului, dar si sensibilitatea receptorului. Tipurile de comunicare de mai sus ofera informatii importante despre actorii implicati.

Cercetarile referitoare la comunicarile non-verbale au evidentiat existenta unei corelatii intre disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte detinut) al unei persoane si numarul de gesturi pe care il utilizeaza pentru a transmite mesajul sau. Aceasta inseamna ca rangul social, instruirea si prestigiul unei persoane au influenta directa asupra numarului de gesturi sau de miscari ale trupului utilizate.

Mai precis, persoana aflata pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale, cum ar fi angajatorul in cadrul unui interviu, sau de conducere se bazeaza, in principal, pe vocabularul sau bogat, in timp ce una mai putin educata sau necalificata se va sprijini, pentru transmiterea intentiilor sale, mai mult pe gesturi decat pe cuvinte.

Daca doresti sa fii la curent cu oferte de cariera, dar si cu noutatile din domeniul medical, creeaza un cont gratuit pe MEDIjobs aici.