INTERVIU | Dr. Diana Păduraru, medic rezident nefrologie

La 26 de ani, Diana Păduraru este pe cale să devină medic specialist. Parcursul ei de până acum nu are nimic din spectaculozitatea normalităţii (da, normalitatea este spectaculoasă!), din mai multe motive, pe care nu o să le enumăr aici.

Diana mai are şi un dezavantaj pe care l-a transformat într-o experienţă: începutul rezidenţiatului pe specialitatea nefrologie a coincis cu debutul pandemiei Covid-19. Nu se ştie cum vor evolua lucrurile în ceea ce priveşte pandemia, dar ştim că viaţa trebuie să meargă înainte şi noi trebuie să ne adaptăm.  

Ce o face specială? Poate faptul că iubeşte natura, sau poate că a pornit pe drumul medicinii, sau că îi pasă de oameni, de mediul înconjurător şi de micile vietăţi.

Dar să o lăsăm pe ea să ne ajute să o cunoaştem:

Cum te-ai descrie, Diana Păduraru?

Medic rezident nefrologie anul I, voluntar Caravana cu Medici, fost cercetaș, dornică să călătoresc cât mai mult și cât mai departe, mamă adoptivă a doi pisoi, destul de împătimită în lupta împotriva plasticului și pentru o viață verde, în general. Ieșeancă. 

Parcursul universitar? Cum ai ales profesia, şi, implicit, specialitatea?

Facultatea de Medicină a venit pentru mine ca o continuare firească a parcursului din liceu. Începând din clasa a VIIa am participat la Olimpiada Națională de Chimie și mi-am dorit ca în continuare să încep o cariera bazată pe o știință exactă care să îmi ofere în același timp plăcerea interacțiunii interumane. 

Tind să cred că înclinația spre Nefrologie tot din pasiunea pentru chimie a venit, rinichiul fiind organul care reglează echilibrele hidro-electrolitice și acido-bazice din organism.

 Definitorii în alegerea mea au fost stagiile din facultate unde am descoperit cât de complexă și interconectată cu celelalte arii ale medicinei este patologia renală. La momentul respectiv, în anul V adică, eram destul de hotărâtă să devin radiolog, dar mi-a plăcut atât de mult nefrologia încât mi-au fost date peste cap toate planurile și socotelile făcute până la acel moment.

 Nu regret absolut deloc!

Modele / mentori (ȋn familie/la facultate/rezidenţiat/ etc.)?

În familia mea există mai mulți medici. Atât ei, cât și partea non-medicală a familiei, au fost un adevărat sprijin pe parcursul facultății, mai ales când mă întorceam de la ore descumpănită. Am trăit împreună și bune și rele de ambele părți ale baricadei (de student și de medic). 

În facultate, ca voluntar în Caravană, am avut plăcerea de a o cunoaște pe doamna doctor Mariana Floria de la care încerc să „fur meserie” cât de des pot, căci este genul de medic despre care pot spune „așa vreau și eu să fiu când voi ajunge om mare”.

Duci problemele de serviciu acasă?

Din păcate da, nu neapărat problema în sine, ci starea care mi-o dă, stare la rândul ei amplificată dacă se asociază cu oboseala de după gardă. Nu sunt mereu probleme legate de pacienți, ci mai degrabă îndoieli în ceea ce priveşte propria-mi performanță. Însă am noroc de un prieten și doi pisoi care reușesc mereu să-mi redea buna dispoziție. Sunt foarte recunoscătoare pentru ei!

Relaţia cu echipa medicală (colegi, medici etc.)

Suntem în total 11 rezidenți noi în echipă, care am început în februarie 2020. Am fost primiți cu multă deschidere de către colegii mai mari și colectivul de medici „seniori”.

 Suntem curioși, poate uneori stângaci, punem multe întrebări, însă atmosfera generală este echilibrată, exact cum te-ai aștepta de la o echipă de profesioniști. 

Experienţe care ţi-au schimbat viaţa?

Cea mai recentă ar fi experiența Erasmus din anul V, pe care am ales să o petrec în Salamanca, Spania (a patra cea mai veche universitate din Europa, cum îmi place să le tot repet prietenilor mei).

Cum era de așteptat, sunt multe lucruri legate de Spania pe care mi-ar plăcea să le văd și în România, însă am avut plăcerea să constat că există aspecte la care facultatea noastră de Medicină stă mai bine (de exemplu faptul că stagiile practice se desfășoară în aceeași perioadă/semestru cu prelegerile teoretice, în timp ce, unde am fost eu, cursurile ocupau în întregime două trimestre, stagiile fiind separate, deci fără o legătură neapărată cu teoria studiată anterior).

 Un aspect pe care l-am apreciat la ei a fost faptul că aproape toți medicii, indiferent de vârstă, insistau ca eu, student, să mă adresez cu „tu”. Este un lucru minor, dar pentru mine a contat și m-a ajutat să fiu mai relaxată.

Și în liceu am avut șansa să petrec un semestru în străinătate, mai precis în SUA. Șocul cultural a fost mult mai mare față de Erasmus, un lucru bun zic eu, și o experiență pe care aș repeta-o din nou dacă aș avea ocazia. 

Din experiența Erasmus, ce ai vrea să poți aduce aici?

În primul rând, la nivel academic, cred că am putea învăța câteva lucruri de la ei. De exemplu, eu aș accepta mult mai puține persoane într-un program de licență pentru a putea aloca la stagii maxim 1 sau 2 studenți unui medic și a crește astfel calitatea actului didactic. Aș pune în bibliografia studenților și aș preda după ultimele cărți apărute în domeniu (chiar dacă sunt în engleză, se pot traduce). Aș investi într-o biblioteca modernă (atât ca spațiu fizic, cât și ca resurse) accesibilă tuturor studenților. 

Apoi, ca stil de viață, mi-ar plăcea să avem mai multe parcuri, mai multe alternative de petrecut timpul liber sau posibilitatea colectării selective. 

Citește și: INTERVIU | Dr. Laura Bodale – Medic rezident Radiologie si Imagistica medicala

Sfaturi pentru colegi/medici/viitori medici?

Musai de plecat în străinătate pentru stagii, să preia obiceiurile bune de acolo și să le aplice aici. 

Să fie deschiși la oportunități noi, însă să nu renunțe la principiile care îi ghidează ca oameni.

 Să fie în primul rând empatici, atât cu pacienții cât și cu colegii.

Timp liber? Hobby-uri?

Voluntariatul în Caravana cu Medici și problemele organizatorice îmi ocupă o bună parte a timpului liber. Îmi place să călătoresc, să joc tenis și să citesc. 

 De ce ai ales să rămâi din ţară?

În mod paradoxal, m-am înverșunat și mai tare în ideea de a rămâne în țară după experiența Erasmus. Am fost într-un oraș minunat, mai mic ca Iașul, însă mult mai „viu” și am plecat de acolo cu ideea că trebuie să se poată și la noi. Îmi doresc să fiu un medic bun aici, pentru părinții și bunicii noștri. Intenționez totuși să plec pentru stagii de pregătire în străinătate. 

Recomanzi tinerilor să aleagă specialitatea nefrologie? De ce da/ nu?

O recomand celor dispuși să aloce timp pentru învățare și aici nu mă refer doar la cei 6 ani de facultate, ci și dincolo de ei. O recomand celor pasionați de științe exacte care își doresc și o latura umană de la profesia lor. 

Cum percepi această pandemie? Cum te afectează personal/profesional?

Pandemia m-a prins la începutul pregătirii mele ca rezident. Nici nu trecuse bine prima lună, abia mă obișnuiam cu noul ritm, cu noile responsabilități, când toată rutina pe care mi-o formasem s-a schimbat radical. Lucrăm în ture și venim la spital echipe de câte 3 specialiști și 3 rezidenți care se ocupă de întreaga secție. Avem mai puțini pacienți, doar cazuri urgente, însă o tură este mult mai intensă față de o zi obișnuită la spital pentru că și echipa este mai mică. Sunt foarte multe schimbări legate de circuitele din spital, de programul zilnic, însă încerc să le privesc drept provocări în cadrul formării mele ca medic și le răspund cât pot eu de bine. 

Consider că mă aflu printre cei norocoși care au continuat să meargă la serviciu în ciuda pandemiei. 

Despre voluntariat, Caravană şi altele

Voluntariat am făcut încă din liceu, însă cel mai tare m-a ajutat să mă dezvolt ca om și ca medic experiența din Caravană, care a început la mijlocul anului al III-lea de facultate.

 Sunt foarte mândră de echipa care s-a format la Iași din nucleul de 4 oameni câți eram la început. 

Abia aștept să treacă pandemia și să ne revedem cu toții!

Citește și: INTERVIU | Dr. Georgiana Mihaela Safta, medic specialist pediatru