INTERVIU Cosmin Gheorghe, student medicina: “Nu știam cum aș putea să ajut și trupul, nu doar mintea și sufletul, iar medicina a fost răspunsul”

Lucrurile sunt mereu într-o continuă schimbare, la fel și generațiile, oamenii și tinerii. Suntem mereu curioși cum văd noi și noi serii de studenți viața la medicină, care sunt mentorii lor și ce îi mai motivează. 

Cosmin Gheorghe, student în anul V în Timișoara a fost de acord să ne spună în câteva cuvinte sincere despre cum e viața la medicină în 2019.

Povestește-ne puțin despre tine

Cosmin, student în anul V la Medicină Generală în cadrul Universității de Medicină și Farmacie “Victor Babeș” din Timișoara, tânăr, român și om de viitor.

Spune-ne, în câteva cuvinte, ce înseamnă să fii student la medicină în 2019?

Cumva, e o provocare să fii student în 2019 și mai ales la medicină. În primul rând, din cauza faptului că mai întâi trebuie să te cunoști pe tine, să îți știi limitele pentru că medicina nu e în sine o singură știință, ci un cumul de științe exacte și un amalgam de trăiri. E foarte greu să fii student la medicină în zilele noastre și prin prisma informațiilor prezente oriunde și mai ales prin prisma evoluției continue a medicinei, evoluție cu care noi trebuie să ținem pasul. Cu alte cuvinte, studenția în medicină e atat stresantă, cât si relaxantă, atât zbuciumată, cât și liniștită.

Ce te-a determinat să alegi această meserie?

Am fost determinat să aleg calea asta pentru că îmi doream să fiu alături de oameni, dar nu știam însă sub ce formă. Mă pregăteam să devin profesor și mă tot gândeam cum aș putea să fiu mai mult decât atât, cum aș putea să ajut si trupul, nu doar mintea si sufletul. Medicina a fost răspunsul.

Ce anume te motivează să continui?

Dragostea de țară, în primul rând. Deși trendul este acela de a termina facultatea și a pleca în afară, eu mă tot lupt cu mine ca să gasesc motivația să rămân. Mă gândesc mereu că și în țara noastră este nevoie de medici și de o cale de a revoluția sistemul actual, care nu este nici cel mai bun, dar nici cel mai rău. Cei care mă cunosc știu cât de mult îmi place să stau de vorbă, să apropii oamenii de mine și consider că medicina nu ar trebui să se bazeze doar pe tratamentul fizic. 

Am tot fost certat în 4 ani de facultate pentru că stau prea mult de vorbă cu pacienții și că depășesc cele 20 de minute aferente fiecărui pacient, dar consider că “examinarea” unui pacient nu e suficientă în acele 20 de minute (doar dacă situația nu este una critică).

Citeste si INTERVIU Anca Arina Maria Ghiorghiu, studentă la medicină: „Munca în echipă este cheia succesului pentru că unul fără celălalt (medici, asistente și infirmiere) nu am putea salva viața unui pacient.”

Care au fost și care sunt mentorii tăi? De ce?

Nu aș putea da un exemplu “universal valabil” de mentor. Au fost și mentori demni de urmat în anii ăștia, dar si modele de genul “așa nu” despre care consider că ar trebui și ei luați în seamă, în ideea de a nu proceda în maniera lor. Însă îmi amintesc cu drag de primul curs de anatomie și de Înalta Ținută a doamnei profesor, ținută atât morală, cât și vestimentară. Impunea prin felul dumneaei de a fi, niciodată jignind sau ridicând vocea. Mi se pare lucru mare ca în fața studenților să poți să te impui, dar într-un mod plăcut. 

De asemenea, pentru mine cei mai buni mentori sunt domnul conferențiar Dr. Horhat și doamna Dr. Muntean, oameni care au fost mereu alături de studenți atunci când li s-a cerut sau când au observat chiar ei că studenții lor sunt într-un impas. Și nu numai ei, ci toată disciplina de microbiologie. Pe cât e de grea, tehnică și „urâtă” ar putea fi considerată microbiologia, pe atât de apropiați de studenți au fost cadrele universitare de acolo.

Nu aș putea să nu o amintesc pe doamna Dr. Putnoky, cel mai cald suflet din această universitate – omul care mi-a înseninat diminețile de luni, friguroase și atât de neplăcute pentru fiecare om în parte. Ajunsesem să merg cu atâta drag la laboratoarele de igienă luni dimineața de la 8, încât mă trezeam de la 6 ca sa fiu sigur că nu întârzii, eu fiind de altfel cel mai mare întârziat de pe acest pământ. 

Citeste si INTERVIU Georgiana Pară, studentă la medicină ȋn anul IV: „Nu toţi eroii poartă pelerină”

Cum arată o zi din viața ta de student?

O zi din viața mea studențească arată destul de monoton, dacă e să mă uit strict pe programul meu zilnic. Însă am norocul de a fi înconjurat de prieteni si colegi care zi de zi îmi schimbă planurile. Teoretic, ma trezesc pe la 6:30, urmează cafeaua și tabieturile de „om serios”, apoi pe la 7 plec șăgalnic spre felurite spitale și instituții medicale unde suntem repartizați. Termin programul pe la 5-6 după-amiaza și până dă frigul mă mai „rătăcesc” pe te miri unde cu colegii. Apoi din noiembrie ne punem serios pe treabă că ne năvălește sesiunea și noi tăiam frunză la câini.

Ce sfat le-ai da studenților din anul I pentru a se adapta cât mai rapid?

Să fie mereu atenți la ce se întâmplă în jur, să nu se uite după cai verzi pe pereți, măcar în primul semestru până văd ei care e mersul lucrurilor. Să se adapteze rapid nu prea au cum, pentru că mai toți în anul I suntem dezorientați. Volumul de informații va fi unul foarte mare de la început, stilul de predare al profesorilor va fi altul față de ce văzuseră până atunci. E greu până te înveți cu noul „stil de viață”, apoi totul vine de la sine, vor avea și timp suficient de învățat, și timp de distracție, și timp pentru orice le dorește sufletul.