Despre atitudinea opiniei publice faţă de lumea medicală s-a mai vorbit şi se va tot vorbi. Doctorii sunt oameni a căror profesie este mai mult decât o profesie: este o menire, o luptă continuă cu boala.
Pe reţelele de socializare am dat de o postare mai puţin obişnuită. Una ȋn care medicii au devenit actorii principali, fără voia lor. Ei “joacă” ȋn fiecare zi rolurile ȋn care au fost surprinşi, fără ştirea lor. Prestaţia lor se numeşte profesionalism. Nu-i vedem pentru că suntem preocupaţi de grijile şi durerile noastre.
Iată “filmul” pe care Aureliu Surulescu l-a surprins şi l-a ȋmpărtăşit pe pagina lui de Facebook:
“Vă spuneam ieri despre o ţară care se numeşte România. Da, e ţara ȋn care m-am născut, am visat, traiesc şi mă bucur […]. Am ajuns la cuţit din cauza unei infecţii la ochi. Cum-necum, am ajuns la spitalul X, să-i zicem, şi după ceva vreme, la camera de gardă, m-a operat un medic, Y. Nu de asta vreau să vorbesc ȋnsă.
Stând la camera de gardă am ascultat oamenii, fiecare cu propria suferinţă. Amărâţi, trişti, unii suferind mai rău ca mine, dar deşi suferind au avut puterea să lase o mamă cu copilul ȋnaintea lor pentru că “…e copil şi să aibă o şansă “.
Un bătrân cu o bătrână la telefon: “da, te aştept, că nu plec fără tine. Nici acum şi nici când o fi, dincolo… cum să nu te aştept?…” Vine salvarea, pleacă… agitaţie. Ȋmi vine rândul. Trec peste amabilităţile neaşteptate, recunosc, direct la profesionalismul medicilor. Ȋn acelaşi timp cu mine rezolvau şi alte cazuri reuşind cumva să se ȋnţeleagă ȋntre ei ȋntr-un amestec de termeni medicali şi oameni suferinzi.
Operaţia, 30 de minute, trece repede, timp ȋn care medicul, pas cu pas, ȋmi povestea ce face, să nu mă sperii, cu un calm şi o umanitate pe care am avut ocazia să o reconfirm mai târziu.
Cât timp eram sub supraveghere cu ochii ȋnchişi, pansamente, etc. ascultam atent conversaţiile din camera de gardă. Mulţi bătrâni. Se plângeau, povesteau… şi cu un calm şi o răbdare rar ȋntâlnită medicii răspundeau şi rezolvau caz după caz.
O doamnă cu un glaucom avansat se plângea de operaţia suferită, dureri, tensiune, etc… a stat ceva timp. La sfârşit medicii au ȋntrebat: cum vă duceţi acasă? N-am cu ce. O iau pe jos sau chem o salvare. Se poate? Medicii i-au explicat că nu… Unde staţi doamnă? Brâncoveanu. (deschid ochiul sănătos cu gândul să o ducem noi acasă dacă nu pleacă până ies eu).
Bine, doamnă, haideţi să terminăm cu tratamentul (şi-i explică medicul ce şi cum…). Nu găsesc picăturile alea ȋn farmacii… ȋmi făceau bine, zice doamna. Altele nu mă ajută. Am dureri mari… şi plângea.
Medicul iese din cameră şi vorbeşte cu asistenta: du-te şi caută ȋn cabinet că mai am un flacon, i-l dau doamnei să o ajutăm. Bine, domnule doctor. Dar cum facem să ajungă acasă?
Nu-i problemă. Chem un uber şi-l plătesc eu, dar nu-i zice că plătesc eu, să nu se simtă prost. O conduci la maşină şi-i zici că e un amic al tău care mai face taxi şi nu tre’ să plătească.
Şi a vorbit cu şoferul să o urce sus, pe speaker. Şoferul a ȋnţeles şi a promis că o duce (atenţie!!!), mulţumindu-i medicului că face acest gest. Ne daţi speranţă domnule doctor!… şi ȋnchide. Am ȋnchis şi eu ochiul ăla sănătos pentru că, fără să vreau mi-a scăpat o lacrimă.
“ Vrem o ţară ca afară “… nu, eu nu vreau! E bună asta.”
Aureliu Surulescu, emoţionant ce aţi povestit!
Cum s-a ajuns la asta?
Am amânat ȋndelung o problemă pe care o aveam la ochi şi care a ajuns să mă jeneze destul de mult până la momentul ȋn care acea infecţie ȋmi afecta vederea… şi aşa am ajuns la un spital unde am aşteptat cuminţel să-mi vină rândul. Ce a urmat este scris ȋn textul pe care l-aţi preluat.
Cum vedeţi sistemul medical?
E drept că am mers acolo cu o imagine preconcepută despre sistemul medical ȋn general şi despre personalul medical. Cred că ostracizarea asta nu numai că nu este fondată, dar este alimentată intenţionat… nu mă ȋntrebaţi de ce…
Cred că este foarte important ca atunci când mergem ȋntr-un astfel de loc să ȋnţelegem unde suntem şi că există şi alţi pacienţi, alte dureri şi probleme, poate chiar mai mari iar medicii sunt oameni, ȋn unele cazuri super oameni, dar prin modul nostru de a ne purta ȋn acel loc să-i ajutăm să rămână aşa.
Pe tot parcursul intervenţiei medicul a fost foarte delicat explicându-mi ce face, ce se ȋntâmplă şi angajând un dialog pe care l-am ȋnţeles imediat, de relaxare a mea… Evident că nu este plăcut să simţi şi chiar să vezi cumva ce se ȋntâmplă acolo.
De ce aţi postat despre această experienţă? Credeţi că va schimba percepţia românilor?
De ce am postat şi am scris despre această ȋntâmplare? Pentru că prea des acuzăm şi prea puţin mulţumim. Pentru că prea des promovăm lucrurile negative şi prea puţin spre deloc experienţele noastre pozitive.
Am călătorit mult ȋn lume ca actor şi model internaţional şi vă spun că ȋn alte ţări, ȋn Europa Centrală şi de Vest, precum şi ȋn USA sau Orient nu am văzut o mare diferenţă ȋntre spitale sau medici, dar am văzut o mare diferenţă ȋntre oameni.
Fără jigniri. Medicii români sunt ȋncă oameni empatici, real preocupaţi şi merită toată consideraţia noastră.
Este o breaslă ce ar trebui protejată şi mă bucur că majoritatea din acea gardă erau tineri.
Ce sfat aţi da celor care au nevoie de servicii medicale?
Oamenii să meargă din timp la medic pentru ca nici o boală nu se vindecă de la sine. Dacă n-aş fi amânat problema nu ajungeam aşa rău. La noi nu există o cultură medicală foarte bine ȋmpământenită. Am rămas tot aşa, cu leacuri băbeşti şi cu “las’ că trece!”. Ai o problemă de sănătate, mergi la doctor, nu aştepta să se agraveze!
Ȋncă o dată avem dovada că speranţa nu este doar un cuvânt din vocabularul deznădejdii, nici o noţiune firavă de care ne agăţăm disperaţi. Oamenii ȋn halate albe cu care a interacţionat Aureliu Surulescu nu sunt cazuri singulare. Sunt mulţi şi sperăm să-i descoperiţi chiar voi!
Scriu in speranta ca pot face lumea mai buna oferind informatii competente. Sunt convinsa ca informatia de calitate este sinonima cu educatia si poate schimba in bine mentalitati si destine.