Cât de importantă este apartenenţa la o generaţie şi ce implicaţii poate avea ȋn profesia de asistent medical

Ȋnainte de apariţia calculatoarelor şi de era telefoniei mobile statutul unui asistent medical era cu totul altul. Halatul alb era dovada clară că şcoala medicală a fost absolvită cu succes, ȋn urma unui studiu intens de 4 ani.

Jurământul pe care o asistentă medicală ȋl depunea la sfârşitul anilor de studiu era mai mult decât recitarea mecanică a unui test. Erau, practic, enumerate regulile de conduită profesională şi morală pe care şi le impunea viitoarea asistentă medicală.

Grija pentru pacient, respectul pentru acesta şi aparţinătorii lui, respectul faţă de doctor şi echipa medicală erau adevăratele valori. Aşa ar trebui să fie şi acum. Respectul pentru colegi, indiferent de vârsta acestora, este subiectul pe care vreau să-l aduc ȋn atenţia voastră.

Să nu uităm că asistenţii medicali nu aveau la dispoziţie tehnologia modernă acum 15-20 de ani. Tot ceea ce ştiau şi puneau ȋn practică era rezultatul zecilor şi sutelor de ore de studiu din manuale. Accesul la internet pe scară largă, Wi-Fi-ul cu toate avantajele lui, tonele de informaţii la un click distanţă sunt relativ recente.

Câteodată, comunicarea ȋntre asistentele “old school” şi cele abia ieşite de pe băncile şcolii nu este atât de fluentă pe cât ar trebui cât să asigure bunul mers al lucrurilor şi să facă ȋn aşa fel ȋncât lucrul ȋn echipă să se desfăşoare la nivel optim. Vina este de ambele părţi şi adevărul undeva la mijloc.

Asistentele cu vechime se ȋntâmplă să ȋşi piardă răbdarea cu cele tinere şi lipsite de experienţa pe care ţi-o dă munca efectivă la căpătâiul bolnavului. Ele sunt ȋncă ȋn procesul de ȋnvăţare şi de formare. Au nevoie de sprijin şi ȋnţelegere, exact ca ȋntr-o familie. Acasă ne ocupăm cu răbdare şi blândeţe de cei mai mici membri ai familiei până aceştia capătă abilităţile necesare pentru a se descurca singuri. Ȋn echipa medicală ar trebui procedat la fel, tocmai pentru a face ca lucrurile să meargă.

Managerii şi şefii de echipă sunt cei care pot modera relaţia dintre asistenţii noi veniţi şi restul echipei, cel puţin la ȋnceput. Apoi responsabilitatea le revine ȋn totalitate celor care formează echipa, indiferent de vârstă.

Sunt persoane care nu pot suporta diferenţele de statut, care se reflectă inclusiv pe fluturaşul de salariu. Un asistent cu o vechime de 10 ani, să spunem, va avea un salariu mai mare decât o asistentă debutantă.

Ȋn loc ca fiecare să-şi accepte şi să-şi corecteze greşelile, ele generează disensiuni care afectează negativ şi ȋn mod egal liniştea şi integritatea ambelor părţi. Această situaţie se va reflecta ȋn scăderea randamentului la locul de muncă, ore şi sarcini  suplimentare, dispariţia plăcerii de a merge la serviciu, irascibilitatea faţă de pacienţi şi, ȋn final, dorinţa de a renunţa şi de a se reprofila.

 Această reprofilare va afecta nu numai persoana ȋn cauză dar şi ȋntreaga familie a celei implicate, ameninţând chiar şi stabilitatea familială a ei.

Nimeni nu ştie mai bine decât cei care lucrează ȋn sfera medicală că stresul este cel mai mare duşman al vieţii. Aşadar primul tratament profilactic pentru acest factor ni-l putem administra singuri. Cum? Lăsând la o parte orgoliile, disensiunile şi răutăţile. 

Să nu uităm că ciclul vieţii presupune că cei tineri nu vor rămâne veşnic aşa şi când vor ajunge la vârsta la care vor fi priviţi drept ȋn vârstă nu vor dori să aibă parte de acelaşi “tratament” pe care ei, când erau tineri, l-au aplicat celorlalţi. 

Acesta este efectul de boomerang al vieţii şi culegi ȋntotdeauna ceea ce semeni. De ce să nu daţi şanse unei camaraderii frumoase şi să formaţi o echipă unită?